Manual de psihiatrie sociala si psihoterapie - Klaus Dorner

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





100 TITLURI DISPONIBILE

57 TITLURI DISPONIBILE

233 TITLURI DISPONIBILE

38 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Manual de psihiatrie sociala si psihoterapie - Klaus Dorner       Manual de psihiatrie sociala si psihoterapie
de , , ,



Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Trei
Colectia: Psihologie-Psihoterapie
Pagini: 520
   
Anul aparitiei: 2014
Editia originala: 1978
Traducere din limba germana de Luminita Bac, Bogdan Gavra
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 165 mm x 235 mm
ISBN: 978-973-707-935-0


Pagini din carte

                     

                     

                     

                  



Cuprinsul cartii

Prefata la editia in limba romana
Cuvant-inainte
Ghid de utilizare


1. Cel ce se ajuta pe sine si pe ceilalti

2. Cel ce se dizabiliteaza pe sine si pe ceilalti(dizabilitatea intelectuala)

3. Omul tanar (psihiatria copilului si adolescentului)

4. Cel ce se iubeste pe sine si pe ceilalti (dificultati ale sexualitatii)

5. Cel care se scindeaza pe sine si ii scindeaza pe ceilalti (schizofrenia)

6. Cel ce se distruge pe sine si pe ceilalti (mania)

7. Cel ce se doboara pe sine si pe ceilalti (depresia)

8. Cel ce se incearca pe sine si pe ceilalti (dependenta)

9. Cel ce se oboseste pe sine si pe ceilalti — nevrotism, tulburari de personalitate si psihosomatice

10. Cel ce se ucide pe sine si pe ceilalti(criza, interventia in caz de criza)

11. Cel ce se imbolnaveste pe sine si pe ceilalti(psihosindroame cu origine fizica)

12. Omul varstnic

13. Caile psihiatriei (istoria psihiatriei)

14. Tehnici socioterapeutice

15. Tehnici terapeutice medicale

16. Tehnici psihoterapeutice (accesul sistematic spre suflet)

Bibliografie
Index de autori
Index de termeni




Fragmente din carte

Fragment din Capitolul 10

Cel ce se ucide pe sine si pe ceilalti (criza, interventia in caz de criza)

A. Peisajul saltului in gol

Omul se deosebeste de animal prin „pozitia lui excentrica" (Plessner): el nu este niciodata doar cu sine, in centrul lui, ci trece intotdeauna dincolo de el - spre lume, spre tine, spre timp, spre Dumnezeu sau de acolo inapoi - concepandu-se, in transcendere, gata de drum.

A te ucide pe tine sau pe celalalt se intampla la oameni si altfel decat la animale: este modul ultimativ de a exprima faptul ca nu mai exista nicio cale de iesire, ca problema de viata nu poate fi rezolvata si, ca urmare, este o posibilitate de rezolvare a oricarei crize. In consecinta, acest capitol este important pentru fiecare situatie psihiatrica acuta.

Cum arata peisajul crizei? Premisa este intotdeauna o problema de viata nerezolvata, cel mai adesea interumana, si, de obicei, o problema legata de partener. Deoarece semnalele anxietatii au fost de mult timp refulate, persoana sau persoanele afectate s-au detasat de multe legaturi din peisaj si s-au insingurat in pestera lor - cum am aratat si in capitolul referitor la depresie. Peisajul a devenit ingust si dur. Atentia si energia nu vor fi orientate inspre rezolvarea problemei, ci spre controlul propriilor semnale de anxietate - nu rareori prin alcool, medicamente, simptome depresive, nevrotice, somatice.

Conform mottoului: „Mai mult din toate", persoana sau persoanele implicate au intrat intr-un cerc vicios al fricii de frica. Saracirea peisajului creste tensiunea, deoarece actiunea nu mai are o relatie inocenta cu realitatea si, ca urmare, nu mai exista nicio usurare. Eliberarea sau schimbarea drumului (apararea de anxietate, metodele de solutionare a problemei) nu mai sunt posibile.

Ceea ce mai este posibil este ca, pe drumul pe care s-a pornit, sa se mearga consecvent. Fiecare pas facut va avea ca efect o interventie in interior a tuturor activitatilor pe care le implica, iar tensiunea emotionala va creste, va deveni ambivalenta, aproape totala si difuz generalizata. La un moment dat, ultimul pas va ajunge sa fie, in sensul propriu al cuvantului, cel din urma: asa nu mai merge, am ajuns la capatul drumului.

Criza s-a inrautatit, s-a acutizat intr-atat, incat activitatea psihica a unuia sau a doi oameni s-a concentrat intr-un punct, iar peisajul a disparut, s-a transformat intr-un zid si se termina intr-un abis. Intoarcerea se exclude, la fel ca ramanerea pe loc. Posibil, dar totodata obligatoriu, ramane doar saltul violent. Numai unei fiinte ca omul, dispunand de un excesiv pulsional, ii este posibila aceasta intensificare totala si nedirectionata a pulsiunii. Atat de nedirectionata, incat din ea poate rezulta o moarte clar directionata. Saltul se face in gol. Intrebarile dinainte de salt sunt acestea: Asa sau altfel? Eu sau tu? Eu sau nimic? Sau „supliciul", adica sa faci saltul astfel incat „sa se intample ce trebuie sa se intample", ceea ce reprezinta sensul precis al ciudatei expresii tentativa de suicid.

Fiecare criza este o problema de viata si de moarte. Fiecare tentativa de suicid „nereusita" trebuie considerata ca parte a unui suicid savarsit. Si invers, fiecare suicid savarsit contine si o parte de tentativa. In ambele cazuri, scopul urmarit nu este moartea. Este mai degraba vorba de saltul disperat, violent, deoarece saltul „normal" si-a schimbat rolul. Daca vor rezulta mai multe sinucideri sau omucideri, va tine mai degraba de peisaj: in secolul al XIX-lea, secolul in care societatile s-au industrializat, nu a crescut rata mortalitatii, ci indeosebi (impreuna cu violenta asupra naturii) rata de suicid cu pana la 400%.

In societatile traditionale, in care activitatile erau orientate spre exterior, catre lupta pentru supravietuire, crizele interpersonale se sfarseau mai degraba prin omucideri. In societatile noastre contemporane dezvoltate, dar si complicate, in care activitatea umana este una mai mult psihica, se produce, prin schimbarea muncii si „eliberarea de negativ", o tensiune interioara de durata. Aceasta se poate orienta mai usor spre sine, iar, in crize, pragul de inhibitie la suicid este mai redus decat la omucidere.

Cat de intrepatrunse sunt suicidul si omuciderea ne reliefeaza mai multe situatii (Hansen, 1982): suicidul extins, in care uciderea celuilalt paveaza drumul spre suicid; omuciderea, pentru a fi tu insuti ucis; sinuciderea, pentru a preintampina sa nu fii tu ucis; suicidul dupa uciderea altei persoane; suicidul in loc de a ucide sau in loc de eternul conflict („pentru a avea in sfarsit liniste"); suicidul dupa pierderea partenerului (pentru a-l insoti in moarte); amocul, in cazul caruia lipsa de directionare a violentei va deveni extrem de evidenta; duelul („supliciul"); uciderea din gelozie; si fiecare psihoza poate fi traita ca o moarte (Lindner, 1993), „Omul moare mai multe morti".

Menninger a decelat o tripla intrepatrundere: pentru el, suicidul reprezinta apogeul a trei dorinte: a ucide, a fi ucis si a muri impreuna.

Vorbim despre o „criza uciderii", asa cum vorbim si despre o "criza a suicidului" (Rasch, 1964, De Boor, 1982): ea presupune un conflict chinuitor cu partenerul si dureaza mai multe zile pana ajunge la apogeu. Daca va duce la ucidere, depinde de circumstantele situationale, dar mai mult de disponibilitatea partenerului „de a intra in joc". Daca se ajunge la ucidere, criza poate fi perceputa ca o culminare a activitatii afective (efectul maxim). Poate insemna insa si prabusirea contextului fizic si/sau social, care scade inhibitia de a ucide (boli cerebrale, epuizare, rolul contributiv al unui tert). In cazul uciderii sexuale, drumul este netezit de intensificarea activitatii sexuale. Putem vorbi despre suicid sau omucidere in scopul de a ne delimita, pentru a ne gasi identitatea, dar si pentru a ne salva propriile valori (Amery, 1975).

In fine, mai exista si uciderea ca apogeu al unei izolari psihotice, de exemplu, atunci cand anumite voci devenite independente iti dau comanda de a ucide.

Probabil ca, la inceput, dumneavoastra, cel care activati in psihiatrie, ati considerat neobisnuita propunerea mea sa reflectam impreuna asupra suicidului si omuciderii si ca noi ar trebui, de fapt, sa ne simtim „abuzati" in atari situatii, ceea ce se rezuma la faptul ca noi ii obligam pe toti cei care recurg la violenta sa apeleze la ajutorul nostru plin de solicitudine. Asa cum procedam cu condamnatii bolnavi psihic, izolandu-i in institutii speciale, defaimandu-i pe colegii care lucreaza acolo fiindca atmosfera din acel loc este atat de agresiva.

Apararea contra anxietatii ne ofera un argument ingenios: „Avem de-a face mereu cu crize ale suicidului, dar cat de des cu crize ale crimei?" Aceasta este din nou o consecinta a modului nostru de lucru, care se raporteaza doar la relatiile institutionale: oamenii care sunt impotriva lor insisi ni se adreseaza, in timp ce aceia care incearca sa se ajute singuri nu mai vin la noi, in ciuda faptului ca nevoia lor interioara este la fel de mare. Daca am dori insa nu doar sa punem interdictii, ci sa practicam „psihiatria comunitara", atunci ar trebui sa cautam chiar noi oamenii si familiile aflate in criza crimei. Depinde doar de noi. Daca, in cele care urmeaza, vom vorbi mult mai adesea despre oamenii aflati in crize ale suicidului, fiindca aceste cazuri sunt mult mai frecvente, va trebui, in mod constant, sa tinem cont si de cei aflati in crize ale omuciderii.

EXERCITIU: Cum a fost posibil ca, in preajma anilor 1900, sa fie sustinute concomitent, de una si aceeasi ideologie liberala, dreptul la sinucidere, dreptul de a-ti alege modul de a muri, dar si dreptul de a ucide pe ceilalti, in particular pe cei cu o „viata nedemna de a fi traita", pe cei considerati „balast" al societatii, pe cei cu dizabilitate intelectuala sau psihica, pe cei „incurabili"? O cerinta o constrange pe cealalta?

B. Diagnosticul crizelor

Se poate vorbi despre crize nu doar in cazul suicidului si omuciderii, ci si cazul unei metode de rezolvare a unei probleme fara cale de iesire: de exemplu, in fiecare criza depresiva, maniacala, paranoica, autista, de performanta, de valorizare, de autovalorizare, legata de partener, de dezvoltare, de maturizare, de insingurare sau una compulsiva etc. Ca urmare, puneti doar un singur diagnostic al crizei la fiecare contact acut al unui individ cu pshiatria.

Investigarea crizei

Pentru ca atat mie, cat si pacientului sa-i devina clare pericolele si sansele crizei actuale, trebuie sa tin cont de urmatoarele aspecte si sa le traduc in intrebari:

• Descrierea crizei, dupa cum este traita aici si acum: „Ce face ca situatia, viata dumneavoastra de acum sa para fara iesire?" Distinctia intre problema vietii („Cum traiti de fapt?") si metodele de rezolvare a problemei ("Ati luptat tot timpul contra anxietatii, furiei, dorintelor dumneavoastra?").

• Luarea in serios a crizei: „Sunteti sigur ca lucrurile nu mai pot continua in acelasi fel ca pana acum, ca nimic nu mai este posibil, ca nu doriti decat sa incheiati cu toate si ca singura solutie de salvare o reprezinta saltul in gol?!" Acelasi lucru este valabil si in cazul unor crize banale.

• Ce potenteaza criza si ce nu? Ce raspunsuri mai pot sa-i dea pacientului ceilalti, apartinatorii (familia, munca, mediul)?
• Atribuirea culpei: „Care dintre partile componente ale crizei sunt cauzate de dumneavoastra si care de ceilalti?"

• Asteptari: „Ce simtiti despre felul in care ceilalti reactioneaza la situatia dumneavoastra?" Sau: „inchipuiti-va ca toti oamenii la care ati putea ajunge sunt plecati, ce ati face?" Poate insemna acest lucru ca pacientul solicita ajutor, ca este dependent, rusinat sau refuza ajutorul („Trebuie sa ma descurc singur!")?

• Crize anterioare (important pentru preventie): „Atunci cand, mai demult, v-ati simtit rau, cum ati reusit sa iesiti din acea stare?"

• Semnificatia crizei: „Ce semnificatie are pentru dumneavoastra actuala situatie?" Fiecare pacient trebuie intrebat despre dorinta sa de a muri sau de a ucide.

• Profunzimea crizei: deoarece multi pacienti, atunci cand ajungem sa-i cunoastem, au reusit deja sa-si recladeasca vechiul sistem defensiv dezavantajos, e necesar sa vedem profunzimea crizei mult mai serios decat pacientul insusi si sa perseveram in aceasta directie, de exemplu, dupa o tentativa de suicid: „De fapt, ati fost deja dincolo, v-ati gasit libertatea?"

• Potentialul de utilizare a crizei: poate fi identificat dupa ce, prin discutii, ati ajuns la profunzimea completa a crizei; In caz contrar, confruntarea dumneavoastra se va transforma intr-un mijloc ieftin de consolare: „Ce va place la dumneavoastra?", „Care sunt partile dumneavoastra puternice?" (de exemplu, „Daca sunt modest sau mandru?", „Cum ma imbrac?"). Insistati cu incapatanare ca pacientul sa mentioneze trei dintre partile lui forte!

• "Ce nu va place la dumneavoastra? Ce obiectiv aveti? Incotro va indreptati? Doriti sa fiti altfel sau doriti sa ramaneti asa cum sunteti?" Urmeaza intrebarea de control: „Este aceasta dorinta dumneavoastra sau a celorlalti?" La fel si cazul suicidului: „Cat de mult doriti sa va omorati din cauza dumneavoastra si cat de mult din cauza celuilalt?"

• „Ce va place si ce nu la partenerul dumneavoastra? In ce masura ar putea acest lucru sa aiba de-a face cu dumneavoastra?", „Ce fel de relatii va doriti?"

• Primul pas : „Daca impreuna vedem lucrurile in acest fel, care ar fi lucrul cel mai simplu si care ar fi primul lucru pe care l-ati face (pana maine)?" Intrebare de control: "Nu este oare prea greu, nu vreti prea mult dintr-o data? Trebuie sa va reuseasca neaparat? Trebuie sa fie un semnal pentru dumneavoastra si pentru noi faptul ca saltul dumneavoastra a reusit, ca va aflati pe celalalt mal, pe un alt drum, intr-un alt plan!"

Observati modul in care aceasta succesiune de intrebari va aduce gradual, pe dumneavoastra pe pacient, de la autodiagnostic la autoterapie. Dar, oricum, pericolul reprezentat de criza nu poate fi sondat totdeauna in totalitate. 80% dintre cei cu intentie de suicid anunta acest lucru prin cuvinte sau fapte (fac ordine, ofera cadouri, isi platesc datoriile). Totodata, exista si semnale pentru un risc marit:

1. Dorinta de ucidere este exprimata cu calm si franchete, in mod repetat.

2. Se intensifica panica in lupta contra anxietatii (frica de frica).

3. Lupta este psihotica (daca este depresiva, este vorba de suicid; daca este paranoica, atunci este vorba de omucidere).

4. Alte circumstante:
* tentative anterioare de suicid sau omucidere;
* la fel, in mediul imediat exista „accesibilitatea" unei metode de solutionare a problemei (de exemplu, medicamente, posesia de arme letale);
* tendinta spre metode violente; accidente frecvente, respectiv, autolezari;
* crize psihotice anterioare;
* boli fizice cronice sau boli organice incurabile;
* crize postpartum sau dupa o interventie chirurgicala (mutilanta);
* orice forma de dependenta sau independenta;
* neacceptarea imbatranirii;
* izolarea sociala, o relatie fara speranta cu partenerul sau parintii;
* lipsa oricarei responsabilitati sau a unui sens in viata pentru o perioada mai lunga de timp;
* pierderea unei persoane;
* lipsa unor perspective financiare;
* orice contact cu psihiatria, mai ales atunci cand inseamna terapie medicamentoasa (antidepresive!)
* Psihoterapia si terapia sociala sunt mult prea rapide si cu un efect perturbator de activare si care nu tine cont de posibilitatile de autoajutor ale pacientului. Acest pericol apare indeosebi atunci cand un pacient depresiv sau paranoid este impins catre „insanatosire", atunci cand nu i se ingaduie sa-si manifeste suficient tristetea sau sa aiba alte forme usoare de manifestare. Fortarea lui este din acest motiv interzisa!
* Indeosebi, alcoolul si durerea au ca efect o activare psihica indirecta si astfel maresc pericolul de suicid si omucidere, mai ales atunci cand este incarcata de impulsuri provenite din exterior.
* Mai exista un semnal care este adesea trecut cu vederea: cu cat cineva are „nevoie" sa infaptuiasca o crima „pentru sine" si cu cat „o face mai putin pentru sau contra celorlalti" (strigat de ajutor, razbunare, santaj), reusita este mult mai probabila.









Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015