Dificultatea de a trai. Povestiri psihanalitice despre copii - Francoise Dolto

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





92 TITLURI DISPONIBILE

47 TITLURI DISPONIBILE

213 TITLURI DISPONIBILE

34 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Dificultatea de a trai. Povestiri psihanalitice despre copii - Francoise Dolto       Dificultatea de a trai. Povestiri psihanalitice despre copii
de

Francoise Dolto sustine in volumul -Dificultatea de a trai. Povestiri psihanalitice despre copii- faptul ca neadaptatii varstei adulte sunt copiii neiubiti si lipsiti de cuvintele parintilor. Afland prin cuvinte adevarul despre orice subiect si despre orice se intampla in viata, copiii au capacitatea de a se dezvolta si sa a da un sens vietii. Cartea de fata contine cateva relatari extraordinare despre mai multe cazuri in care relatia si cuvantul au facut minuni in terapie.

Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Trei
Colectia: Psihologie-Psihoterapie
Pagini: 621
   
Anul aparitiei: 2009
Editia originala: 1995
Traducere din limba franceza de Delia Sepetean Vasiliu
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 205 mm x 145 mm
ISBN: 978-973-707-324-2


Descrierea editorului

Daca delincventii, drogatii, neadaptatii varstei adulte sunt copiii neiubiti si lipsiti de cuvintele parintilor la varste fragede, cum sustine Francoise Dolto, atunci putem evita dramele si tragediile maturitatii, oferindu-le in terapie (psihanaliza) iubire si mai ales cuvinte sa-si exprime problemele nerezolvate, inconstiente. Cuvinte care ii pot ajuta si pe parinti, prin efectele lor benefice, sa inteleaga mai bine dificultatile relatiilor cu propriii copii.

Un copil de la casa de copii, care refuza sa manance, cuibarit in el insusi si care vrea sa moara, isi schimba atitudinea si isi reia hranirea si dezvoltarea, dupa ce i se spune propria poveste, adica tot ce se stie despre el, in primul rand faptul ca a fost abandonat. Doar cuvantul „adevarat” ii poate restitui structura simbolica, dandu-i un sens, sustine Francoise Dolto pe baza experientei sale. Volumul „Dificultatea de a trai. Povestiri psihanalitice despre copii” contine numeroase relatari de cazuri incredibile, in care relatia si cuvantul fac minuni.



Francoise Dolto

Francoise Dolto (1908–1988), celebra pediatra si psihanalista franceza, s-a distins prin innoirile teoretice, dar mai ales prin abilitatile practice ilustrate in practica sa psihoterapeutica.



Pagini din carte

                     

                     

                     

                     



Cuprinsul cartii

Prefata
Scrisoare catre cititor: Terapie si preventie

Prima parte: Nasterea
Orele si zilele de dupa nastere

Partea a doua: Familia
Astazi, in familie
Mama si copilul
Dependenta copilului de parintii sai
Dobandirea autonomiei
Sanatatea "colectiva"

Partea a treia: Sentimentele
Exprimarea sentimentelor
Inima, expresie simbolica a vietii afective
Ideea de diavol la copil
Continenta si dezvoltarea personalitatii
Cum se poate crea o falsa culpabilitate

Partea a patra: Psihanaliza
Drepturile copilului
Cum se pune in practica o psihanaliza destinata copiilor?
Dificultatea unei cure de psihoterapie analitica in cadrul institutiei scolare in care traieste copilul

Partea a cincea: Societatea
Scoala "digestiva"
Copilul de la oras
Gradinita: cu cati copii se poate lucra in acelasi timp?
"Casa Verde" - un spatiu destinat intalnirii si destinderii pentru copiii foarte mici insotiti de parintii lor
Barbati si femei

Partea a sasea: Copilaria de-a lungul istoriei
O conversatie cu Philippe Aries

Note
Index tematic
Index de nume proprii
Index de cazuri si exemple citate
Bibliografie
Postfata: O dupa-amiaza la "Casa Verde"




Fragmente din carte

Fragment din capitolul: Scoala „digestiva"

Intrebari adresate pedagogiei

La inceputul practicii mele medicale, inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, am cunoscut copii neadaptati scolar, a caror psihologie avea deja o puternica structurare antisociala. Evenimentele care au survenit au silit multe familii sa emigreze de la oras la tara. Ce surpriza am avut sa ma intalnesc cu unii dintre acei copii sau sa primesc vesti de la ei, in multe cazuri fiind vorba despre o totala recuperare caracteriala si scolara in contact cu scolarii de la sate care invatau intr-o singura clasa!

Mama unuia dintre acesti copii mi-a povestit: „Cand am ajuns acolo, l-am prevenit pe invatator, copilul nu stia nimic, iar conform medicilor care l-au examinat la Paris trebuia sa beneficieze de metode speciale. Intarzierea mentala nu ii permite sa urmeze o scoala obisnuita, dar ce sa facem, copilul se plictiseste si cauta tovarasia copiilor." Invatatorul i-a spus: „Trimiteti-l oricum la scoala, am si copii mici. Daca ii deranjeaza pe ceilalti, am sa-l las in curte si o sa fie cu copiii in recreatii, o sa-si faca prieteni." Si acest simplu statut de asistent pentru distractii a fost suficient pentru a-l impaca la inceput cu scoala pe copilul retardat si complet instabil.

Se ducea sau nu la scoala, dupa cum voia. Apoi, s-au creat afinitati intre copii. Neadaptatul-retardat a inceput sa fie atent la copiii mici care baiguiau literele. Intr-o buna zi, fara ca nici invatatorul, nici parintii sa se fi ocupat direct in vreun fel de el (cu totii asteptau construirea unei scoli specializate in zona), ignorantul stia sa scrie, apoi sa citeasca. Obisnuia sa aleaga exercitiile pe care invatatorul le propunea uneia dintre grupele de copii, raspundea la intrebarile pe care le punea altei grupe. Pe scurt, in trei ani de zile de viata retrasa la tara, copilul ajunsese la nivelul de cunostinte al celor de varsta lui, desi asa-zisul „Coeficient de inteligenta", calculat prin testul Binet-Simon de dinainte de razboi, il stigmatiza ca probabil irecuperabil.

Un alt caz m-a surprins in mod deosebit. Era vorba despre cel de-al patrulea copil dintr-o familie numeroasa care locuia intr-un mare cartier periferic. Parintii erau niste muncitori inteligenti. Baiatul „promitea", cum se spune, cand era in clasele elementare. Pe la noua ani, a fost trimis la consultatie din cauza unei puternice dereglari de atentie, de memorie si de adaptare la real, simultan cu aparitia in ultimele luni a unei spectaculoase dislexii si discalculii, imposibil de anticipat in primele lui caiete de scolar.

Prada unui puternic sentiment de decadere, care il deprima pana intr-atat incat simula indiferenta, baiatul isi gasise refugiu intr-un crang unde, catarat in copaci, se ascundea. Nu desena decat forme haotice si disociate, cu un mare efort emotional care era totusi pozitiv. Frecventarea scolii, la care nu renuntase niciodata, ii devenise insuportabila, iar abandonul familial sau ceea ce el a resimtit ca atare din cauza unei incercari de a-l trimite printr-un serviciu de psihiatrie infantila intr-un semiinternat de recuperare scolara, intr-un oras vecin — l-a transformat intr-un fobic fata de toti copiii, in afara de fratii si surorile lui la care tinea enorm. Cu toate acestea, coeficientul de inteligenta era in continuare bun.

Amandoi parintii lui lucrau. O psihoterapie la Paris nu era realizabila. Ce solutie putea fi gasita pentru aceasta situatie foarte grava? Un cuplu fara copii, care avea o ferma cu doi sau trei angajati adulti si cu care fusesem in legatura printr-o asistenta sociala rurala, l-a primit pe acest mic orasean sa traiasca alaturi de ei, la munca campului si la animale, lasand pentru o vreme scoala ca sa scape de cosmarul pe care il traia si sa participe la activitatile unei familii harnice.

Atat parintii, cat si eu l-am ajutat sa fie de acord cu plecarea la tara, la odihna si fara sa mai mearga la scoala. Distanta pana la cel mai apropiat sat (opt kilometri) ii permitea de fapt sa nu frecventeze scoala timp de cateva luni, altminteri era un mod de viata ilegal, eretic, pentru copiii oamenilor „civilizati", pe care sanatatea fizica ii obliga, desi sunt in suferinta, sa continue sa mearga la scoala (in timp ce se admite intreruperea activitatii unui adult surmenat sau deprimat mental).

Aflandu-se in imposibilitate materiala sa il tina in apartament fara nicio ocupatie, fara sa mearga la scoala, fara ingrijire psihoterapeutica si induiosati de angoasa ravasitoare care pusese stapanire pe el dupa tentativa de semiinternat, cand ajunsese terorizat de orice contact cu copiii, parintii au decis sa renunte la avantajele sociale reprezentate de incadrarea lui intr-o institutie medico-pedagogica si si-au asumat singuri acest plasament familial la tara.

Copilul a fost sfatuit sa uite orice cunostinta scolara si sa nu le trimita parintilor scrisori, ci desene iar acestia urmau sa ii scrie o data pe saptamana ca sa-i dea vesti despre familie, scrisorile urmand sa-i fie citite de substitut. Dupa opt sau noua luni, baiatul nu mai stia sa scrie nici literele, nici cifrele; insa desenele pe care le trimitea parintilor lui devenisera coerente, colorate, „normale" pentru varsta lui.

Dupa spusele parintilor substitut, era vesel, intreprinzator, cel mai eficient dintre ajutoare atat la ferma, cat si la piata saptamanala unde intalnea alti copii de tarani de care nu se mai temea. Acesta a fost momentul in care a fost reluata, dupa ce trecuse deja un an, invatarea cititului, a scrierii si socotitului, cu sprijinul fermierului sau fermierei care foloseau o metoda elementara trimisa de la Paris. Invatatul nu trebuia sa dureze mai mult de o jumatate de ora pe zi. Copilul s-a vindecat atat de bine, incat in cateva luni a recuperat toate cunostintele scolare de baza, fara sechele de dislexie sau discalculie.

In anul urmator, tot la ferma, cu ajutorul cartilor trimise de mama lui, a recuperat tot programul din anii cat a lipsit de la scoala, apoi s-a intors in familie. Iar la scoala pe care o parasise cu trei ani mai devreme s-a dovedit perfect in stare sa tina pasul cu nivelul clasei de colegi cu care incepuse! De data aceasta, s-a dovedit la fel de stralucit in cursul superior cum fusese in primii doi ani de curs elementar.

Am mai primit vesti de la el, dar mai tarziu. Dupa obtinerea certificatului de studii, a lucrat intr-un laborator, voia sa invete sa devina ajutor de laborant, apoi, pe cand era intr-un laborator veterinar, si-a sustinut, singurul dintre fratii si surorile lui, bacalaureatul ca sa poata face studii de medicina veterinara. Dupa acest succes a revenit la consultatiile de la spitalul Trousseau „ca sa-i multumeasca doamnei Dolto pentru increderea pe care a avut-o in el cand a fost in mod atat de ciudat bolnav la cap. Avusese dreptate doamna Dolto si el voia sa ii dovedeasca acest lucru!" Tanarul respectiv a ajuns medic veterinar.

Am citat aceste exemple deoarece, alaturi de altele, ele m-au sensibilizat la notiunea de dezordine afectiva, origine sau efect al dezadaptarii scolare. In cazul in care survin dificultati afective in primii ani de viata, impreuna sau nu cu dereglari organice, coeficientul de inteligenta al copilului ajuns la varsta scolara scade si poate aparea sau nu o intarziere motorie si sociala.

Inca de cand am inceput practica medicala, cum eram edifi-cata prin formatia mea psihanalitica in legatura cu dinamica inconstientului si axa sa oedipiana, am putut deschide mai bine ochii la rolul scolarizarii obligatorii, perturbare sau sprijin, in functie de dinamica promovata sau blocata la o fiinta umana in plina crestere, nu numai din cauza metodelor pedagogice, ci si datorita felului personal de a reactiona la situatia scolara asa cum fiecare o resimte. Tot ceea ce copilul traieste cu acest prilej se inscrie in el.

Departe de mine ideea ca scoala cea mai traditionala in principiile ei este nefasta in toate cazurile. Insa este deosebit de greu, si acest lucru se accentueaza, din cauza institutiilor care codifica norme statice si elimina elevii dupa criteriul notelor scolare sau al comportamentului deranjant pentru ceilalti, este ca sa spunem asa imposibil ca acei copii pe care societatea ii stigmatizeaza ca neadaptati sa isi pastreze increderea in ei in mijlocul celorlalti copii; si este si mai greu ca parintii unor asemenea copii sa fie increzatori in viitorul copiilor lor. Un ansamblu de reactii de angoasa secundara la esecul social reprezentat de proasta apreciere de catre scoala se instaleaza in familie si, prin ricoseu, si in coeziunea narcisica si in structurarea oedipiana a subiectului.

In acest sens, atunci cand se ocupa de copii, psihanalistul nu poate decat regreta faptul ca in scoli exista un climat nefavorabil din punct de vedere social punerii in valoare a celor mai defavorizati, accidental sau genetic, ca si a celor mai dotati. Si acest lucru se intampla fara segregare si fara discriminare, infirmandu-i si mai mult pe cei care, exclusi din limbajul comunicabil si creativ, au cea mai mare nevoie de a fi sustinuti si ajutati de toate celelalte fiinte adaptate.

Modul de scolarizare axat pe un nivel omogen de inteligenta actualizabila si pe un ritm comun de productivitate mi se pare o „aberatie" pedagogica. Intr-adevar, sistemul acesta scolar alimenteaza un mare numar de nevroze potentiale la copiii ajunsi la varsta scolarizarii obligatorii, copii care traiau sanatos in ritmul lor, in celula lor familiala, inainte ca performantele lor scolare sa devina, in exclusivitate, criteriu care le stabileste valoarea.

In fata complexitatii acestor probleme, am fost intotdeauna atenta si am vrut sa cunosc eforturile pe care le fac profesorii si pedagogii, indiferent de atitudinea lor personala fata de psihoterapia individuala, singura pe care o practic eu. Un copil ajunge la varsta frecventarii obligatoriu a scolii. Inscris cu numele lui la starea civila, cine este el? De unde vine? Ce stie despre acest loc? De ce este aici? In ce scop?








Alte carti de acelasi autor

Ce sa le spunem copiilor – cand sunt foarte mici, cand sunt tristi, cand sunt bolnavi, cand se bucura    Ce sa le spunem copiilor – cand sunt foarte mici, cand sunt tristi, cand sunt bolnavi, cand se bucura

Pagini: 158 / Pret: 27.00 lei
Francoise Dolto, in baza experientei clinice in lucrul cu copiii si parintii lor, ofera indrumari in privinta interactiunilor cotidiene cu copiii. Cartea de fata, in care sunt reunite mai multe prelegeri, conferinte sau intalniri ale psihanalistei cu specialisti sau cu publicul larg interesat de educatie, prezinta cateva idei esentiale legate de principiile sanatoase de educare a copiilor. Volumul este o resursa utila atat pentru specialistii care lucreaza cu copii si adolescenti, cat si pentru parinti.
Cand parintii se despart. Cum sa prevenim suferintele copiilor    Cand parintii se despart. Cum sa prevenim suferintele copiilor

Pagini: 130 / Pret: 23.00 lei
In cartea -Cand parintii se despart-, Francoise Dolto se adreseaza nu numai parintilor, educatorilor si tuturor specialistilor implicati in ingrijirea copiilor, ci si juristilor care decid asupra divortului. Autoarea subliniaza importanta capitala a faptului ca adultii trebuie sa fie sinceri cu copiii, sa le spuna mereu adevarul in formele adecvate varstei lor, minciunile neavand decat efecte nefaste asupra relatiilor familiale si asupra dezvoltarii copiilor.
Despre copilarie, cu Francoise Dolto    Despre copilarie, cu Francoise Dolto

Pagini: 116
Pret: 18.00 lei



Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015