Cand usile se deschid. Primele intalniri psihanalitice - Stefania Dumitrescu

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





94 TITLURI DISPONIBILE

50 TITLURI DISPONIBILE

217 TITLURI DISPONIBILE

34 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Cand usile se deschid. Primele intalniri psihanalitice - Stefania Dumitrescu       Cand usile se deschid. Primele intalniri psihanalitice
de

Stefania Dumitrescu ne permite sa petrecem catva timp in spatele cortinelor din cadrul sedintelor de psihanaliza prin intermediul cartii - Cand usile se deschid. Primele intalniri psihanalitice. Eseurile construite in jurul unor studii de caz din practica autoarei pun in lumina diversele probleme care apar la inceputul unei terapii si cum, pornind de la primele obstacole, terapeutul si clientul construiesc o relatie pentru a merge pe drumul vindecarii.

Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Trei
Colectia: Psihologie-Psihoterapie
Pagini: 456
   
Anul aparitiei: 2016
Editia originala: 2016
Editia originala aparuta in limba romana
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 145 mm x 205 mm
ISBN: 978-606-719-660-3


Descrierea editorului

"Intr-o discutie cu un bun prieten, din vorba in vorba, acesta imi zice pe ton hotarat: – E, si acum, spune-mi te rog, tot ce trebuie sa stiu despre cand e momentul pentru a intra intr-o psihanaliza. – Greu de spus despre Tot ce trebuie sa stii, i-am raspuns. Uneori, e ca atunci cand simti ca Sacul personal e prea plin si greu. Cand ratezi Tramvaiul pe care in mod obisnuit, il iei, cu ochii inchisi. Cand De niciunde iti iei Leapsa si o stare de Acreala te arunca intr-un Carusel ce-ti face stomacul Ghem. Cand te intrebi Cum poti scapa de Piticul ce-ti sta in spatele mintii, de Monstrul ce-ti chinuie visele or gandurile cand, in Camera inchisa, ramai doar tu cu tine. Cand, nu mai reusesti sa vezi luminita de la capatul tunelului oricate Artificii ai incerca, atunci, e timpul sa spui Aha!, asta-i un moment bun, pentru intrarea intr-o psihanaliza. Ramanem in tacere, Fara cuvinte, pentru cateva minute. Cand usile se deschid, momentele de tacere sunt inevitabile: e tacerea ce ne pregateste pentru a gasi inauntru, ceea ce ne aduce deschiderea acestora.

Pentru cei care se intreaba despre ce inseamna intrarea intr-o psihanaliza…"

Stefania Dumitrescu este psihanalist membru asociat al Societatii Romane de Psihanaliza (SRP), membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (IPA), fondator si presedinte al Asociatiei Romane de Psihanaliza de Cuplu si Familie (ARPCF).



Stefania Dumitrescu

Stefania Dumitrescu este psihanalist membru asociat al Societatii Romane de Psihanaliza (SRP), membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (IPA), fondator si presedinte al Asociatiei Romane de Psihanaliza de Cuplu si Familie (ARPCF).



Pagini din carte

                     

                     

                     

            



Cuprinsul cartii

Usile psihanalizei - Vasile Dem. Zamfirescu
Introducere


1. Tot ce trebuie…
2. Sacul
3. Tramvaiul
4. Romb
5. Leapsa
6. De niciunde
7. Carusel
8. Acreala
9. Reprogramare
10. Ghem
11. Balerina ruseasca
12. Sevalet
13. Fisuri
14. Promisiunea
15. Oul
16. Cum?
17. Aha!
18. Capcane
19. Piticul
20. Bub-ele
21. Artificii
22. Monstrul
23. Camera inchisa
24. Fara cuvinte…

In doi timpi — Cuvant in loc de incheiere… - Alfred Dumitrescu




Fragmente din carte

Fragment din Capitolul 9. Reprogramare

— Buna dimineata! Aveam o programare pentru astazi. Am venit sa va spun ca n-as sta acum, credeti ca am putea sa reprogramam?
— Buna dimineata! raspund eu cu o expresie de uimire si nedumerire: pentru a putea face o reprogramare, era suficient un telefon. Tanara totusi a venit pana aici, a sunat la usa si ne-am intalnit. Sa bati drumul pana la cabinet doar pentru a face o reprogramare?! In tot acest timp, tanara E.T. ma priveste intrebator. Ii zambesc si o invit sa intre. Inchid usa in urma ei cu un gest grijuliu, ca pentru a nu starni vreun zgomot ce ar putea fi deranjant.
— Pai, nu stiu, sa mai intru? Ma gandeam ca am putea sa reprogramam si sa vin alta data. Nu stiu daca sa mai intru.

Continui sa zambesc si ii spun ca e in regula, putem reprograma, insa e necesar sa ajungem in camera de lucru, acolo am agenda cu programul. E.T. zambeste si ea, iar mana dreapta strabate aerul, capatand o traiectorie ce vrea sa spuna: „Ce zapacita sunt, asa e, nu m-am gandit la asta!" O invit in camera de lucru, ii indic ca poate lua loc si deschid agenda pentru a gasi o posibilitate de reprogramare. O intreb ce a determinat alegerea ei de a face o reprogramare si cum isi explica faptul ca a ales sa vina, sa urce ca sa ne intalnim, cand, de fapt, ar fi fost poate mai usor sa dea un telefon. Imi raspunde imediat, rotindu-si privirea cercetatoare de jur imprejurul camerei:

— A, nu! N-a intervenit nimic neprevazut sau ceva atat de nasol, incat sa fiu nevoita sa renunt la intalnirea de azi. Eram oricum prin zona si, pentru ca aveam ora asta rezervata pentru consultatia cu dumneavoastra, mi-am spus ca mai bine urc si fac direct programarea urmatoare. Mai ales ca stiam locul, am mai trecut zilele trecute prin zona dinadins, voiam sa gasesc strada si numarul pe care mi le-ati spus. Mi-a fost usor sa ajung. Oricum, n-aveam nimic altceva pus in program.
— Asadar, ramane in continuare prima parte a intrebarii: cum va explicati alegerea dumneavoastra de a reprograma, desi, iata, sunteti aici.
— Asa m-am gandit de dimineata, cand ma imbracam sa vin la dumneavoastra. M-a apucat dintr-odata o emotie puternica si am simtit cum ma trece un val de caldura, asa ca m-am gandit ca, cine stie, nu sunt pregatita sa fac lucrul asta si poate ar fi bine sa mai astept.

O ascult pe E.T., in timp ce caut cu privirea pe randurile agendei o alta zi, o alta ora pe care sa i-o propun in vederea reprogramarii. Ma intreb in continuare ce ar putea insemna cererea de reprogramare a tinerei. Din cand in cand, ma uit la femeia care sta pe fotoliul din fata, intr-o pozitie ce-mi starneste impulsul de a-i spune: „Mare grija, sa nu cadeti, asezati-va putin mai sus!" Nu-i spun nimic, o ascult si sunt concentrata sa prind o eventuala cadere a acesteia, sa preintampin alunecarea de pe marginea fotoliului. Imi trece prin minte ca, de fapt, nici nu sta asezata, pozitia ei este un fel de genuflexiune facuta pe jumatate, oprita in coborare, imitand astfel pozitia sezand. E T. continua sa investigheze camera, apoi se ridica brusc in picioare. Imi simt trunchiul luat ca de un curent puternic de aer si am tendinta de a ma ridica, dar nu fac niciun gest. O privesc incurcata, nestiind ce sa spun. Tanara se indreapta spre cuier, isi agata pe el jacheta, esarfa si geanta si se intoarce la locul in care statuse inainte, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Se asaza in aceeasi pozitie, pe care as putea-o numi „pe muchie de fotoliu".
— Acum, daca tot sunt aici, ma gandesc c-as putea sa raman. Ma priveste atent, incercand sa intuiasca ce as putea spune. Ii fac semn sa ia loc, dau din cap in semn ca „da, puteti ramane, inchid agenda si ma las mai pe spate, afundandu-ma in fotoliu pentru a ma aseza cat mai stabil si mai sigur. Dupa alte cateva momente de investigare atenta, cu nuante de prudenta, a spatiului, E.T. isi intoarce privirea spre mine cu un zambet care ii destinde intreaga fata:

— Aici, la dumneavoastra, nu seamana deloc a cabinet medical. Eu ma gandeam ca e ca un cabinet de consultatii medicale. Lucrul asta cred ca m-a speriat oarecum, probabil ca de-aici si reactia mea de dimineata, nu mai voiam sa stau la toata consultatia. Poate ca, daca ar fi aratat ca un cabinet medical, pana acum n-as mai fi fost aici. Cabinetele medicale imi dau fiori reci pe sira spinarii. Au in ele ceva inspaimantator. Sunt reci, distante, metalice. Suna a gol. Asa imi suna mie. O camera care suna a gol, o atmosfera goala, in care nu se poate intampla nimic bun. Ma gandeam ca si la dumneavoastra e la fel si cred ca asta m-a speriat destul de tare.

In timp ce o ascult pe femeia care parca sta in aer, desi e asezata, constat ca atentia imi este atrasa de rochia din fir de lana cu mohair, lunga, neagra, inchisa sever la baza gatului cu un buton alb-sidefiu. Silueta subtire, inalta, spatele drept, mainile arcuite pe langa corp, cu palmele impreunate odihnindu-se pe genunchii adunati strans unul langa celalalt ma fac sa ma gandesc la o imagine combinata, ceva intre femeia-ofiter si femeia-calugarita. Fata rotunda, cu obrajii adanciti spre interiorul gurii, ochii mari si negri subliniati de sprancene generoase, lungi si negre, este incadrata de parul lung, la fel de negru precum ochii, strans la spate intr-un fel de coada impletita din care curg razvratite cateva suvite rebele. Nicio bijuterie. Nici urma de fard. Nicio umbra de parfum. Nicio tresarire care sa trimita la vreo traire, emotie. Nicio amprenta lasata de timp prin care sa pot intui o plaja pe care sa se desfasoare posibila varsta a tinerei pe care o privesc. Ajunsa cu gandul in acest punct, ma opresc. Dau filmul inapoi si il derulez de la inceput, continuand sa ascult si sa o privesc cu atentie. Ajungand la secventa timpului, aceeasi absenta a trecerii acestuia prin existenta tinerei femei imi vine iarasi in minte. Timpul parca a incremenit, oprindu-se din momentul intrarii in viata a acestei tinere. Si iarasi sirul gandurilor imi este intrerupt de o miscare brusca a femeii, care se ridica in picioare si-si netezeste rochia cu un gest intre pedant si pudic, pentru a se aseza apoi intr-o pozitie... mai asezata pe fotoliu.

Un fel de linistire brusca imi invadeaza propriul trup. Ma destind, dandu-mi astfel seama a posteriori ca am stat incordata, cu teama permanenta ca femeia ar putea sa cada, sa alunece si sa se loveasca sau sa pateasca ceva rau. Las suspendat acest gand si imi indrept din nou privirea catre E.T. Constat ca sunt doua puncte care ma ajuta sa o disting: butonul alb-sidefiu care ii incheie in linii severe rochia la baza gatului si culoarea tenului de un alb translucid. In rest, de jur imprejurul ei, negru. Fac eforturi pentru a distinge ce spune. O vad vorbind. Cu greu, o si aud. Parca as fi la intrarea intr-un tunel, iar ea, undeva in interiorul lui, astfel incat disting ca printr-un ecou cuvintele pe care le spune. Cu un efort, ma eliberez de imaginea care tocmai mi-a monopolizat atentia si ies din ea, incepand sa deslusesc din ce in ce mai clar ce spune tanara.

— Nu pot sa-mi explic de ce am oroarea asta de cabinetele medicale, n-am avut niciodata vreo experienta nefericita, n-a fost nimic care sa ma ingrozeasca. De fapt, nici nu prea am avut contact cu partea medicala. Pe la stomatolog, asa, din cand in cand, analizele anuale pe care ar trebui sa le fac anual, dar peste care, daca pot, sar fara nicio problema. Stiu ca lucrul asta nu e deloc potrivit si nici prea bun pentru mine, insa nu ma pot opri: trebuie sa evit cat pot vizita la medic! Merg doar in situatiile in care sunt stransa cu usa. Asa cum s-a intamplat si acum. De aceea sunt la dumneavoastra, pentru ca sunt stransa cu usa. Nu foarte tare, dar am senzatia ca, daca nu fac ceva, o sa raman strivita intre usa si tocul ei.
— Ce va strange cu usa?
— Nu mi-e prea clar. N-am ceva clar in cap. Am doar o senzatie ca parca nu mai incap in pielea mea, ca nu-mi mai e bine. Sunt foarte confuza, de fapt. Nu stiu ce ma strange, dar cred ca ma strange destul de tare daca am ajuns sa-mi iau inima in dinti si sa vin la dumneavoastra.
— Sau cine va strange cu usa? o intreb zambind, in incercarea de a continua investigarea senzatiei de strangere cu usa.
E.T. zambeste si ma priveste amuzata.
— Nu prea mai are cine sa ma stranga cu usa. Am ramas cam singura. Nu ma mai bate nimeni la cap cu ce am de facut, cu ce trebuie sa fac si tot felul de prostii de genul asta.

E.T se opreste si isi coboara privirea spre palmele care se odihnesc impreunate in poala desenata regulamentar de apropierea celor doi genunchi perfect aliniati unul langa celalalt. Un oftat discret, mai degraba aspirat spre inauntru decat lasat sa iasa la suprafata, se aude strabatand aproape imperceptibil aerul incaperii.
— Ma trezesc peste noapte si am cateodata ore intregi in care nu mai pot sa adorm. Nu stiu de unde-mi vine lucrul asta. Poate e doar oboseala adunata in ultimele luni care-si spune cuvantul abia acum. Poate ca am cam exagerat cu munca si, din cauza asta, nu ma mai pot odihni ca lumea. De cand ma stiu, am un somn bun. Cand ma asez in pat sa ma culc, adorm fara probleme si ma trezesc dimineata usor si odihnita. Uneori visez, alteori nu. Sau chiar daca visez, nu-mi mai amintesc nimic. Cand imi amintesc, visele mele sunt cam aceleasi. Cred ca, de fapt, este unul si acelasi si se tot repeta in diverse forme. Il am de cand eram micuta. Acum mi-a mai trecut, adica nu mai apare atat de frecvent inainte insa visam tot timpul cam acelasi vis. Nu stiu daca as putea sa-l spun acum...

Ii fac semn sa continue.
— Mda, e un vis mai ciudat, probabil ca toate visele. Sunt intr-o camera, de obicei camera in care dorm, camera mea. Ma uit pe fereastra si vad ca undeva, pe strada transformata intr-un fel de santuri - transee, mai bine spus au loc explozii si cad avioane. E ca un fel de razboi care se desfasoara afara. In tot acest timp, eu stau in camera si urmaresc exploziile si caderea avioanelor. Asta-i tot visul. Il am de cand eram mica si-l mai am si acum, doar ca apare mult mai rar. In ultima vreme, a inceput sa apara din nou. Cu o modificare: de data aceasta, nu mai sunt in camera mea, ci afara. Mai la distanta de locul unde au loc exploziile, insa le pot vedea foarte clar si traiesc cumva groaza de zgomotul lor si de bubuiturile avioanelor care se prabusesc chiar sub ochii mei.

--------------------------

"Modalitatile de exprimare a suferintei sunt diferite de la persoana la persoana. In acest prim volum am incercat sa redau doar cateva dintre aceste moduri de a gandi si exprima suferinta. Unele vi se pot parea foarte asemanatoare de la un capitol la altul, altele dimpotriva. Important este sa putem identifica si intra in contact cu propriul mod de gandire si traire a experientelor trecute si prezente."

"Nu stiu cum o fii pentru altii – calcand pe urmele lui Ion Creanga -, insa pentru mine aceasta tendinta de dezinvestire, devalorizare si anulare a importantei gandirii manifestata din ce in ce mai evident este un posibil semnal de alarma atat pentru ceea ce reprezinta un demers psihoterapeutic, dar mai ales pentru ceea ce inseamna travaliul tratamentului psihanalitic. Pe termen lung, aceasta tendinta ridica riscul de a deveni un “cult” pe care l-as numi “victoria simtirii asupra gandirii”, fapt ce s-ar putea constitui intr-un fenomen regresiv nu doar individual, ci si social. Pe de alta parte, acelasi fenomen privit in oglinda poate produce, de asemenea, dezechilibre si blocaje in intelegerea conflictelor si problematicilor existentiale care aduc suferinta, si anume: o devalorizare si indepartare prin izolare a ceea ce simtim in oferirea unei exclusivitati, produse de cele mai multe ori inconstient, gandirii si algoritmizarii rational-operationale. Cu alte cuvinte, lipsa sau acoperirea puntilor de legatura intre ceea ce gandim si ceea ce simtim constituie baza pe care se sprijina conflictualitatea interna ca principala sursa producatoare de suferinta."

"Va invit asadar sa exersam impreuna reflectia si sa descoperim impreuna in cate moduri putem gandi la un altul, la noi insine, la suferinta, trairi, experiente trecute si prezente, la ganduri ce ne apar in minte, declansand alte stari pe care din nou sa le putem gandi, pentru a deschide fila cu fila istoria interioara in incercarea de a intelege ceea ce insumam si reprezentam in interiorul dinamicii psihice de cand ne-am nascut si pana in existenta prezenta."






Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015