Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie - Irvin D. Yalom

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





91 TITLURI DISPONIBILE

54 TITLURI DISPONIBILE

237 TITLURI DISPONIBILE

37 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie - Irvin D. Yalom       Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie
de

10 povesti ale unor clienti ai psihoterapeutului Irvin D. Yalom, 10 evolutii terapeutice ale unor pacienti care isi descopera resursele interne de a infrunta viata si dificultatile ei. Despre ele si despre frumusetea descoperirii de sine si a propriului drum in viata cititi in volumul Calaul Dragostei.

Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Trei
Colectia: Psihologie-Psihoterapie
Pagini: 354
   
Anul aparitiei: 2012
Editia originala: 1989
Traducere din limba engleza de Smaranda Nistor
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 145 mm x 205 mm
ISBN: 978-973-707-174-3


Descriere psihoshop.ro

Irvin D. Yalom sondeaza in profunzime relatia dintre terapeut si client, dandu-i noi intelesuri si dezvaluindu-i misterele, ne-o face accesibila si ne ajuta sa intelegem cum terapia ne poate ajuta sa ne clarificam dilemele, sa ne rezolvam frustrarile si sa ne autodescoperim motivatiile si dorintele pentru a duce o viata implinita.

In volumul "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie", Irvin D. Yalom reuseste sa descrie cum se schimba oamenii in terapie, nu se fereste sa-si recunoasca greselile si vulnerabilitatile ca terapeut si modalitatile cum acestea au influentat terapia si vorbeste, de asemenea, de impactul terapiei asupra terapeutului. Este o carte atat pentru specialisti, cat si pentru oricine interesat de dezvoltare personala sau curios sa patrunda misterele relatiei terapeutice.

Irvin D. Yalom este unul dintre cei mai cunoscuti psihoterapeuti contemporani. Cele mai importante lucrari teoretice le-a dedicat psihoterapiei de grup si psihoterapiei existentiale. Profesor de psihiatrie la Stanford University, Yalom a primit in anul 2000 Premiul Oscar Pfister din partea Asociatiei Americane a Psihiatrilor.




Pagini din carte

                     

                     

                     

                  



Cuprinsul cartii

 1. Calaul dragostei
 2. "Daca violul n-ar fi in afara legii"
 3. Grasa
 4. "A murit cine nu trebuia"
 5. "Nu credeam s-o patesc si eu"
 6. "Nu trebuie sa fii bland"
 7. Doua zambete
 8. Trei scrisori nedesfacute
 9. Monogamie terapeutica
10. In cautarea visatorului




Fragmente din carte

Fragment din capitolul 5: "Nu credeam s-o patesc si eu!"

Am intampinat-o pe Elva in sala de asteptare si am parcurs impreuna distanta scurta spre cabinetul meu. Ceva se intamplase. Azi arata altfel si pasea anevoie, descurajata, fara chef. Pe parcursul ultimelor saptamani observasem o nota sprintara in umbletul ei, dar azi semana iar cu femeia stinghera si greoaie pe care o cunoscusem in urma cu opt luni. Tin minte care au fost primele ei cuvinte, atunci: „Cred ca am nevoie de ajutor. Viata asta parca nici nu mai merita traita. A trecut deja un an de cand a murit sotul meu, dar lucrurile nu par deloc sa se imbunatateasca pentru mine. Poate sunt eu mai grea de cap, invat prea incet..."

Dar nu se dovedise deloc a fi grea de cap. Dimpotriva, terapia progresase remarcabil - nu cumva mersese prea usor? Oare ce-a putut s-o dea inapoi atat de mult? Asezandu-se, Elva a oftat si a zis:

- Nu credeam s-o patesc si eu.

Fusese talharita. Din descrierea ei, parea sa fi fost un banal jaf pe strada: hotul, mai mult ca sigur, pusese ochii pe ea in restaurantui de langa plaja din Monterey, unde-o vazuse achitand cu bani gheata nota de plata pentru ea si cele doua prietene ale ei - toate trei vaduve batrane. Probabil ca o urmarise in parcare, cu zgomotul pasilor acoperit de mugetul valurilor, apoi se apropiase alergand de ea si, din zbor, ii smulsese poseta din mana si sarise in propria masina, parcata in apropiere.

Elva, in ciuda picioarelor ei umflate daduse fuga inapoi in restaurant ca sa ceara ajutor, dar, fireste, ca era prea tarziu. Peste cateva ceasuri politistii gasisera poseta goala atarnand in niste tufe de la marginea drumului.

Trei sute de dolari insemnau foarte mult pentru ea, asa ca, timp de cateva zile, Elva fusese preocupata de banii pierduti. Treptat, grija aceea se evaporase si in locul ei ramasese un gust amar — exprimat prin fraza pe care tocmai o rostise: "Nu credeam s-o patesc si eu". Alaturi de poseta si de cei trei sute de dolari, Elvei i se rapise si o iluzie — iluzia unicitatii personale, a caracterului privilegiat. Viata ei se desfasurase dintotdeauna in cercul celor privilegiati, scutita de uratenie, de inconvenientele dezagreabile care cad pe capul indivizilor obisnuiti — furnicarul acela de oameni din tabloide si din stirile de la televizor, de care tot timpul auzi ca au fost jefuiti sau schiloditi.

Talharia careia-i cazuse prada a schimbat totul pentru Elva. Dusa a fost tihna, dulcea seninatate din viata ei; dusa a fost siguranta! Casa ei i se paruse mereu un cuib caldut si primitor, cu perne moi, gradina, balansoare si covoare groase in care iti afundai picioarele. Acum nu mai vedea decat incuietori, usi, alarme antifurt si telefoane. De cand se stia iesise sa plimbe cainele la sase dimineata. Linistea matinala i se parea acum plina de amenintari. Ea si cainele se opreau acum si ciuleau urechile, atenti la pericol.

Nimic din toate acestea nu este neobisnuit prin sine. Elva fusese traumatizata si acum suferea de foarte banalul stres posttraumatic. Dupa un accident sau un atac, majoritatea oamenilor au tendinta sa se simta in pericol, sa-si diminueze pragul de reactie speriata si sa fie hipervigilenti. Pana la urma, timpul erodeaza amintirea evenimentului si victimele revin, treptat, la starea lor anterioara, mai increzatoare.

Dar pentru Elva era mai mult decat un simplu atac fizic, o simpla agresiune. Viziunea ei asupra lumii fusese fracturata. O auzisem adeseori afirmand: „Cat timp cineva are ochi, urechi si o gura, nu vad de ce n-as incerca sa fim prieteni". Dar nu mai era cazul. Isi pierduse credinta in cumsecadenie, in propria imunitate la pericol. Se simtea despuiata neinsemnata, lipsita de protectie. Adevaratul impact al acelei tillharii fusese acela de a-i destrama iluzia si de a-i confirma, cu brutalitate moartea sotului ei.

Sigur, stia prea bine ca Albert, sotul ei, era mort. Mort si ingropat de peste un an si jumatate. Si ea parcursese traseul ritualizat al vaduviei: diagnosticul de cancer; ingrozitoarea chimioterapie, cu accesele ei de voma si efectul temporizator: ultima lor vizita impreuna la spitalui Carmel; ultima data cand mersesera impreuna cu masina pe El Camino Real; patul de spital instalat acasa; inmormantarea; hartogaria ulterioara; invitatiile la masa din ce in ce mai rare; cluburile de vaduve si de vaduvi; noptile de singuratate care nu se mai sfarsesc. Intreaga catastrofa necrotica.

Si totusi, in ciuda tuturor acestor lucruri, Elva isi pastrase sentimentul ca Albert continua sa existe undeva, si, ca atare, ca ea se afla mai departe in siguranta si unica in felul ei. Continuase sa traiasca „ca si cum": ca si cum lumea ar fi fost un loc sigur, ca si cum Albert ar fi fost acolo, in atelierul lui din spatele casei, langa garaj.
Atentie insa, nu vorbesc aici despre vreun delir! In plan rational, Elva stia ca Albert nu mai este, dar asta n-o impiedica sa-si urmeze obiceiurile, sa-si traiasca viata de zi cu zi in spatele unui val de iluzii care-i amortea durerea si indulcea sclipirea taioasa a crudului adevar. Cu peste patruzeci de ani in urma, ea incheiase un contract cu viata, a carui natura fundamentala ramasese limpede, chiar daca timpul ii erodase geneza si clauzele explicite: Albert va avea grija de Elva pe vecie. Pe baza acestei premise inconstiente Elva isi construise intregul univers prezumtiv, in care trasaturile predominante le constituiau siguranta si paternalismul binevoitor.

Albert se pricepea sa faca de toate. Reparase acoperisui casei, facuse pe mecanicul auto, pe instalatorul si pe electricianul, pe zugravul si pe antreprenorul general; era in stare sa repare orice. Cand ii atragea atentia vreo fotografie din ziare sau reviste, cu nu stiu ce piesa de mobilier sau ustensila ingenioasa, dadea repede fuga s-o reproduca atelierul lui. Eu, care toata viata m-am simtit iremediabil pierdut printre scule si unelte, o ascultam pe Elva fascinat. Trebule sa fie extraordinar de reconfortant sa traiesti timp de patruzeci si unu de ani langa cineva care se pricepe la toate.

Nu era greu de inteles de ce Elva se agata de sentimentul ca Albert este in continuare acolo, in atelierul lui din spatele casei, reparand ba una, ba alta si avand grija de ea. Cum ar fi putut sa renunte la acest lucru? Si de ce ar fi facut-o? Amintirea aceea, intarita de experienta a patruzeci si unu de ani, tesuse un cocon protector in jurul Elvei care-o ferea de realitate — adica o ferise, pana in ziua in care i se furase poseta.

Cand o cunoscusem eu pe Elva, cu opt luni inainte de acest incident, nu prea gasisem nimic care sa-mi placa la ea. Era o femeie mica si indesata, deloc atragatoare, care-ti sugera in parte un pitic diform, in parte un spiridus vioi si in parte un broscoi — toate aceste parti in mod egal irascibile! Eram hipnotizat de mobilitatea ei faciala: putea sa clipeasca, sa se strambe si sa-si holbeze ochii, atat cate unul pe rand, cat si in duet! Fruntea brazdata de riduri adanci parea si ea in vesnica miscare. Limba Elvei, intotdeauna vizibila, isi modifica radical dimensiunile, dupa cum tasnea inainte si inapoi sau ii incercuia buzele umede, ca de cauciuc tremurator.

Tin minte cum ma amuzam in sinea mea, aproape izbucnind in ras de unul singur, cand imi imaginam ce s-ar intampla daca le-as prezenta-o pe Elva pacientilor mei care erau pe medicatie tranchilizanta de multa vreme si capatasera diskinezie tardiva (manifestari anormale ale musculaturii faciale, induse de medicamente). Dupa nici cateva secunde, pacientii mei s-ar fi simtit profund jigniti, crezand ca Elva isi bate joc de ei imitandu-i.

Dar lucrul care-mi displacea realmente la Elva era mania ei. Exuda dusmanie din toti porii si, in primele noastre cateva sedinte a avut ceva rautacios de spus despre toti oamenii pe care-i cunostea — mai putin, fireste, despre Albert. Ii detesta pe prietenii care n-o mai invitau niciunde. Ii detesta pe cei cate n-o faceau sa se simta in largul ei. Inclusa sau exclusa, ei ii era totuna: la fiecare gasea cate ceva de ocarat. Ii ura pe doctorii care-i spusesera ca soarta lui Albert era pecetluita. Ii ura inca si mai mult pe cei care-i dadusera false sperante.

Au fost niste sedinte greu de suportat pentru mine. Petrecusem prea multe ceasuri in copilarie detestand in tacere limba ascutita a mamei mele. Tin minte cum, copil fiind, ma straduiam sa-mi imaginez existenta vreunei persoane careia mama mea sa nu-i poarte pica: o matusa blanda si draguta? Un bunic care-i spunea povesti cand era mica? O tovarasa de joaca mai mare decat ea, care-o aparase de rautatile celorlaiti copii? Dar niciodata n-am gasit pe nimeni. Fireste, cu exceptia tatalui meu, dar el era practic o parte din ea, purtatorul ei de cuvant, arhetipul ei masculin interior, produsul iesit din mainile ei, care (conform primei legi a roboticii lui Asimov) nu se putea intoarce impotriva creatoarei in ciuda rugaciunilor mele ca el s-o plesneasca macar o data — doar o data, tata, te rog!
Tot ce puteam face eu cu Elva era sa rezist eroic, sa-i ascult tiradele, sa le indur cumva pana la sfarsitul sedintei si sa-mi pun la bataie toata ingeniozitatea pentru a gasi ceva cooperant de spus — de obicei, cate-un comentariu searbad despre cat de greu trebuie sa-i fie ei sa poarte in suflet atata manie. La un moment dat am intrebat-o, cu intentii cvasirautacioase, desple ceilalti membri din cercul ei familial. Nu se poate sa nu existe cineva care sa-i merite respectul! Dar Elva nu ierta pe nimeni. Fiul ei? Ha! Elva mi-a spus ca „nu-i urca liftul chiar pana la ultimul etaj". Cu alte cuvinte, era „plecat de-acasa": chiar si cand era de fata, tot „absent" il puteai considera. Si nora ei? Ca s-o citez pe Elva: „o cica-printesa" — prototipul pentru „printesa americana neevreica". Seara, cand se intorcea acasa, fiul Elvei obisnuia sa-si sune nevasta la telefonul din masina, ca sa-i spuna ca vine si ca e mort de foame. Nici o problema. „Cica-printesa" putea sa-i pregateasca masa imediat. N-ai nevoie decat de noua minute, mi-a reamintit Elva, ca sa faci de mancare cand esti „cica-printesa" — vari in cuptorul cu microunde caserola cu preparate congelate si apesi pe buton.

Tuturor le daduse cate-o porecla. Nepoata ei, „Frumoasa din Padurea Adormita" (soptise Elva, facandu-mi cu ochiul intr-o grimasa colosala si balabanind din cap), avea doua bai la dispozitie — doua, daca-ti poti imagina asa ceva! Menajera pe care-o angajase ca sa mai uite de singuratate era „Trilulila", si atat de toanta, incat credea ca poate sa traga cate-o tigara pe ascuns, sufland fumul in veceu si tragand apa fara ca nimeni s-o simta. Cea cu care facea echipa la partidele de bridge, o femeie afectata si teatrala, era „Bubulina" (si inca sprintara la min-te, aceasta „Bubulina", in comparatie cu restul: adunatura de zombi cu Alzheimer si betivancele terminate care, dupa Elva, alcatuiau populatia de jucatoare de bridge din San Francisco).

Cumva insa, in ciuda paraponului ei, si in ciuda faptului ca imi era atat de nesuferita, amintindu-mi tot timpul de mama mea, am reusit totusi sa trecem prin aceste sedinte. Mi-am suportat iritarea, m-am apropiat un pic mai mult de ea, mi-am rezolvat contratransferul separand-o treptat pe mama de Elva, si, incet-incet, putin cate putin, am inceput sa-i port sentimente mai umane. Cred ca punctul de cotitura a aparut in ziua in care Elva s-a lasat sa cada cu toata greutatea pe scaunul din cabinetul meu, exclamand: „Pfu! Sunt franta!" Ca raspuns la privirea mea intrebatoare, mi-a explicat ca venea de pe terenul de golf, unde jucase o partida cu un nepot de sora care avea douazeci de ani. (Elva avea saizeci de ani, un metru cincizeci si cel putin saptezeci de kilograme.)

— Ei, si cum te-ai descurcat? am intrebat-o voios, cautand sa ma achit de partea mea de conversatie.

Elva s-a aplecat inainte, si-a pus mana pavaza la gura, de parca voia sa-si fereasca vorbele de urechile cuiva din incapere, mi-a expus un numar remarcabil de mare de dinti si a spus:

— L-am batut de i-au sarit mucii! Mi s-a parut extraordinar de amuzant si-am inceput sa rad, hohotind intruna pana mi-au dat lacrimile. Elvei i-a facut placere ilaritatea mea. Mai tirziu, mi-a marturisit ca l-a considerat primul gest spontan din partea lui Herr Professor Doktor (asa deci, asta era porecla mea!) si a ras si ea cu mine. Dupa aceea ne-am inteles incredibil de bine. Am inceput s-o apreciez pe Elva — sa-i apreciez minunatul simt al umorului, putinta de a vedea ceva hazliu in orice. Dusese o viata interesanta, bogata in evenimente. Din multe vedere, puncte de vedere noi doi semanam. La fel ca mine, si ea facuse marele
salt dintre generatii: parintii mei sosisera in Statele Unite cand aveau douazeci de ani, imigranti din Rusia, fara un ban in buzunar, iar parintii ei fusesera imigranti irlandezi saraci. Elva izbutise sa acopere distanta dintre cosmeliile chiriasilor irlandezi de la periferia Bostonului si turneele de bridge ale selectului Nob Hill din San Francisco.

La inceputul terapiei, o sedinta de un ceas cu Elva insemna munca grea. Cand ma duceam s-o iau din sala de asteptare, abia daca-mi taram picioarele. Dupa vreo doua-trei luni insa totul s-a schimbat. Incepusem sa astept cu nerabdare reintalnirea noastra. Nici una dintre sedintele noastre nu trecea fara sa radem impreuna. Secretarea mea spune ca isi putea da seama dupa zambetul meu ca avusesem sedinta cu Elva in ziua respectiva.

Ne-am intalnit o data pe saptamana timp de cateva luni si terapia mergea struna, asa cum se intampla de obicei cand terapeutul si pacientul se simt bine unul in compania celuilalt. Am discutat despre vaduvia ei, despre felul in care rolul ei social se schimbase, despre teama ei de singuratate, despre mahnirea ei ca nimeni n-o atinge fizic niciodata. Dar, mai presus de toate, am discutat despre mania ei — care ii alungase pe toti cei din familie si pe prieteni. Elva a lasat-o sa se stinga treptat; a devenit mai intelegatoare si mai blanda. Povestile ei cu Trilulila, Frumoasa din Padurea Adormita, Bubulina si restul suferinzilor de Alzheimer din brigada de bridge au incetat sa mai fie atat veninoase. S-au reinnodat relatii amicale; pe masura ce mania i se estompa, rudele si prietenii au reaparut in viata ei. Lucrurile mergeau atat de bine pentru ea, incat, chiar inainte de momentul talhariei din parcare, ma gandeam serios sa ridic chestiunea incheierii terapiei.

Dar, cand a fost jefuita, Elva s-a simtit de parca ar fi luat totul de la capat. Mai mult decat orice altceva, incidentul ii pusese in lumina normalitatea ei de fiinta obisnuita, acel "nu credeam s-o patesc si eu" reflectandu-i pierderea credintei in propria unicitate speciala. Fireste, continua sa fie unica si speciala, prin aceea ca avea insusiri si calitati singulare, ca avea o istorie de viata unica si diferita de-a oricui altcuiva, ca nimeni care traise vreodata pe pamant nu fusese exact la fel ca ea. Aceasta era latura rationala a singularitatii. Dar noi, oamenii (unii in masura mai mare decat altii), avem si un sentiment irational al caracterului nostru special. Este una dintre metodele noastre de capatai pentru negarea mortii, iar acea parte din creierul nostru care are drept sarcina sa atenueze spaima de moarte genereaza credinta irationala ca suntem invulnerabili — ca numai celorlalti le e sortit sa pateasca asemenea lucruri dezagreabile ca batranetea si moartea, noi suntem scutiti, fiindca existam in afara legii firii, in afara destinului biologic si uman.

Cu toate ca Elva reactiona la incidentul cu jaful din parcare in modalitati care pareau irationale (spre exemplu, proclamand ca nu mai merita sa faca umbra pamantului, din moment ce ii este frica sa iasa din casa), era clar ca suferea, in realitate, fiindca i se smulsese de pe ochi valul irationalului. Acel sentiment ca este unica si speciala, ca este fermecata, ca este exceptia de la regula, ca este pe veci protejata — toate acele amagiri care-o servisera atat de bine pana atunci isi pierdusera brusc forta persuasiva. Elva vedea acum prin propriile-i iluzii, iar realitatea, pe care autoamagirea ei o ascunsese pana atunci, i se dezvaluia acum in fata ochilor, nuda si ingrozitoare.

Rana tristetii Elvei era acum in intregime dezgolita. A venit momentul, mi-am zis eu, s-o deschidem larg, s-o curatam si sa-i dam voie sa se vindece, sa se inchida o data pentru totdeauna.


----------------------------------------

In aceasta carte voi spune povestile a zece pacienti care au apelat la psihoterapie si care, pe parcursul acestui demers, s-au luptat cu durerea existentiala. Dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-au cerut ajutorul; dimpotriva, toti zece sufereau de problemele obisnuite ale vietii cotidiene: singuratate, dispret fata de sine, impotenta, migrene, compulsivitate sexuala, obezitate, hipertensiune, tristete, o mistuitoare dragoste obsesiva, oscilatii bruste ale starii de spirit, deprimare. si totusi, cumva (un "cumva"¯ care se dezvaluie altfel in fiecare poveste), psihoterapia a scos la iveala radacini adanci ale acestor probleme cat se poate de prozaice - radacini care se intind departe, pana la esenta existentei.

"Vreau! Vreau!"¯ se aude mai tot timpul in cursul acestor istorisiri. O pacienta a strigat: "O vreau inapoi pe scumpa mea fetita moarta!"¯, in timp ce isi neglija cei doi baieti ramasi in viata. Un alt pacient insista: "imi doresc sa le regulez pe toate femeile care-mi ies in cale!"¯, pe masura ce cancerul limfatic de care suferea ii invada pe rand cele mai tainice cotloane ale trupului. Iar un altul implora: "Vreau niste parinti si o copilarie de care n-am avut parte niciodata!"¯, agonizand asupra a trei scrisori pe care nu se putea hotari sa le deschida. Iar o alta a declarat: "Vreau sa fiu vesnic tanara"¯, caci ea, o femeie in varsta, nu se putea desprinde din dragostea devoratoare pe care i-o purta unui barbat cu treizeci si cinci de ani mai tanar decat ea.



Prezentare a cartii realizata de Cristina Dragulin



Alte carti de acelasi autor

Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestita de ambii participanti    Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestita de ambii participanti

Pagini: 370 / Pret: 41.00 lei
Cartea -Cu fiecare zi mai aproape- prezinta desfasurarea unei psihoterapii in care ambii participanti isi comunica gandurile si sentimentele. Ginny Elkin, o tanara talentata dar chinuita de suferinta psihica, intra intr-o terapie cu Irvin D. Yalom, dupa ce fusese diagnosticata psihiatric ca schizoida si incercase mai multe variante de tratament. Ca parte a colaborarii lor, cei doi decid sa tina fiecare un jurnal al interactiunii. Volumul de fata reproduce fidel aceste jurnale.
Psihoterapia existentiala    Psihoterapia existentiala

Pagini: 606 / Pret: 95.00 lei
In tratatul de -Psihoterapie existentiala, Irvin D. Yalom examineaza semnificatia fiecarei griji existentiale - moartea, libertatea, izolarea existentiala si lipsa de sens - si tipurile de conflict care iau nastere din intalnirea omului cu ele. Bazandu-se pe experienta clinica, Yalom arata cum fiecare dintre aceste preocupari se manifesta in cadrul personalitatii si psihopatologiei si cum tratamentul psihoterapeutic poate beneficia in urma cunoasterii lor.
Tratat de psihoterapie de grup. Teorie si practica    Tratat de psihoterapie de grup. Teorie si practica

Pagini: 674 / Pret: 89.00 lei
In -Tratatul de psihoterapie de grup. Teorie si practica, de psihoterapeutul Irvin Yalom, sunt prezentate cele mai importante tipuri de grupuri: de lunga si scurta durata, experientiale, pentru bolnavi somatici, pentru pacienti de psihiatrie si altele, autorul abordand toate etapele dezvoltarii grupului terapeutic. Factorii terapeutici sunt si ei trecuti in revista: coeziunea, altruismul, speranta, universalitatea etc. Terapeutii, incepatori sau experimentati, gasesc in tratat numeroase exemple clinice si metode de lucru in grup.
Selectie din opera unui maestru al terapiei si al povestirii    Selectie din opera unui maestru al terapiei si al povestirii

Pagini: 388 / Pret: 65.00 lei
Selectia din opera unui maestru al terapiei si al povestirii, realizata in baza scrierilor lui Irvin D. Yalom, reuneste texte despre metodele specifice terapiei de grup, despre principiile terapiei existentiale si despre psihologia literaturii, despre importanta terapiei prin lectura si scris si despre cum poate fi integrata in procesul terapeutic nevoia de poveste a oamenilor.



Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015