Tratat de psihologie clinica si psihopatologie - Michele Montreuil

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





97 TITLURI DISPONIBILE

51 TITLURI DISPONIBILE

245 TITLURI DISPONIBILE

39 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Tratat de psihologie clinica si psihopatologie - Michele Montreuil       Tratat de psihologie clinica si psihopatologie
de , , ,

-Tratatul de psihologie clinica si psihopatologie-ť, coordonat de Serban Ionescu, Alain Blanchet, Michele Montreuil si Jack Doron, ofera psihologului clinician pe langa evolutia conceptelor, teoriile si metodelor psihologiei clinice si psihopatologiei, instrumente utile desfasurarii activitatii in cabinet. Consultatia clinica este ilustrata cu multe exemple care ajuta la intelegerea modului de punere in practica a metodelor si tehnicilor psihologiei clinice.

Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Trei
Colectia: Psihologie-Psihoterapie
Pagini: 440
   
Anul aparitiei: 2013
Editia originala: 2006
Traducere din limba franceza de Aliza Peltier
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 170 mm x 240 mm
ISBN: 978-973-707-251-1


Descriere psihoshop.ro

Volumul Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, de Serban Ionescu, Alain Blanchet, Michele Montreuil si Jack Doron, porneste de la istoria si bazele psihologiei clinice, prezentand teoriile si metodele ce i-au marcat evolutia ca ramura a psihologiei. Nu sunt uitate nici bazele teoretice ale psihopatologiei si nici problema demersului diagnostic.

Partea a doua se axeaza specific pe psihopatologia generala, abordand tulburarile de dezvoltare la copil si semiologia in psihopatologia adultului, cu mentionarea variantelor terminologice din DSM-IV-TR, ICD-10, CFTMEA-R-2000. In aceasta prezentare a tulburarilor psihce se urmaresc semiologia, etiologia, epidemiologia, diagnosticul diferential, tratamentul si evolutia bolii.

Autorii, de formatie clinicieni, abordeaza in partea a treia a cartii tehnicile consultatiei clinice, cu toata problematica pe care o pune un astfel de demers, printre care: atitudinile clinicianului, stabilirea relatiei interpersonale intre specialist si pacient, formularile neadecvate ale replicilor etc. Toate aceste aspecte si multe altele sunt ilustrate cu cazuri clinice. Sunt prezentate, de asemenea, si tehnicile de analiza a datelor clinice si modalitatile de elaborare a unui proiect de cercetare clinica. In ultima parte a Tratatului de psihologie clinica si psihopatologie sunt incluse domenii conexe psihologiei clinice - neuropsihologia clinica si psihologia sanatatii.

Michèl Montreuil este profesor de psihologie clinica la Universite Paris 8 Vincennes - Saint-Denis.

Jack Doron este profesor de psihologie clinica si psihopatologie, la Universite Bordeaux 2.

Serban Ionescu este profesor de psihopatologie la Universite Paris 8 Vincennes - Saint-Denis.

Alain Blanchet este profesor de psihologie clinica la Universite Paris 8 Vincennes - Saint-Denis.




Pagini din carte

                     

                     

                     



Cuprinsul cartii

Prima parte - Istorie si baze
1. Istorie, teorii si metode
A. Istoria psihologiei clinice
B. Teoria si metodologia psihologiei clinice
C. Teoriile
D. Psihologie clinica si psihopatologie
E. Concluzie
2. Bazele teoretice ale psihologiei clinice si psihopatologiei
A. Putina istorie
B. Psihologia clinica si demersul diagnostic
C. Psihologia clinica si psihopatologia
D. Spre o abordare integrativa

Partea a doua - Psihopatologie generala
3. Tulburarile de dezvoltare la copil
A. Tulburarile dezvoltarii in marile clasificari internationale
B. Tulburarile specifice ale dezvoltarii vorbirii si limbajului (ICD) sau tulburarile comunicarii (DSM) sau tulburarea vorbirii si limbajului (CFTMEA)
C. Tulburarile specifice ale achizitiilor scolare (ICD) sau tulburari ale invatarii (DSM)
D. Tulburare specifica a dezvoltatii motorii (ICD), tulburare a achizitiei coordonarii (ICD) sau retard psihomotor (tulburari specifice ale dezvoltarii motorii) (CFTMEA)
E. Autism infantil (ICD) sau tulburare autista (DSM) sau autism infantil precoce - tip Kanner (CFTMEA)
F. Retard mental (ICD si DSM), deficienta mentala (CFTMEA)
G. Retard mental cu tulburari de comportament semnificative care necesita o supraveghere sau un tratament + un cod eventual pentru tulburarea neurologica (ICD), deficienta cu polihandicap senzorial si/sau motor)
H. Tendintele referitoare la tratament
4. Semiologia in psihopatologia adultului
A. Semiologie, psihopatologie si demers clinic
B. Tulburari psihice
C. Tulburari afective
D. tulburari nevrotice
E. Tulburari ale personalitatii
F. Sindroame psihotraumatice
C. Concluzii
5. Psihopatologia ca proces: vulnerabilitate si rezilienta
A. Conceptul de risc
B. Risc si vulnerabilitate
C. Factori de risc
D. Modele explicative
E. EValuarea riscului
F. Aparitia si evolutia conceputului de rezilienta
G. Rezilienta e rara? Ce ne invata studiile despre copiii maltratati?
H. Factori de protectie
I. Conceptul de rezilienta "asistata"
J. Un tip de interventie de tip rezilienta asistata

Partea a treia - Metodologie
6. Tehnicile consultatiei
Partea intai
A. Introducere
B. Doua paradoxuri
C. Diferitele obiective ale consultatiei clinice
D. Deontologia
Partea a doua
A. Atitudinile clinicianului
B. Stabilirea relatiei interpersonale in cadrul consultatiei clinice
C. Replicile in consultatia clinica
Partea a treia
A. Relatii interpersonale
B. Formularile neadecvate ale replicilor
C. Inadvertentele inferentiale
Partea a patra
A. Elaborarea unei dari de seama clinice
B. Analiza de continut: definitie si metodologie
C. Analiza de discurs
7. Elaborarea unui proiect de cercetare
A. Cercetare si practica
B. Metoda clasica
C. Studiul de caz si cercetara unui caz unic
D. Notiuni de metodologie a cercetarii
E. Chestiuni de etica

Partea a patra - Domenii conexe
8. Neuropsihologia clinica
A. Definitie
B. Istoria neuropsihologiei
C. Neuropsihologia clinica, o contributie contemporana
D. Explorarea neuropsihologica a tulburarilor cognitive consecutive leziunilor cerebrale
E. Neuropsihologia dementelor
F. Sinteza si restituirea bilantului practicianului si pacientului
G. Locul examinarii neuropsihologice in reeducare
H. Concluzie
9. Psihologia sanatatii
A. Introducere
B. Promovarea sanatatii
C. Personalitatea si sanatatea
D. Evenimentele de viata majore, tracasarile cotidiene si sanatatea
E. Sustinerea sociala si sanatatea
F. Modelele stres-coping si sanatatea
G. Modelele de self-reglare sau autoreglare si sanatatea
H. Complianta terapeutica
I. Calitatea vietii si sanatarea




Fragmente din carte

Replicile in consultatia clinica

Vom trece acum in revista diferitele moduri de realizare lingvistica a activitatii psihologului clinician. Ne situam in cadrul teoretic al pragmaticii, care se centreaza pe analiza lingvistica si psihosociala a situatiilor de comunicare (Austin, 1970; Ghiglione, 1986; Blanchet, 1991). Ne vom ilustra in mod regulat cuvintele cu extrase din consultatii clinice.

I. Functia replicilor

Replicile au ca scop dezvoltarea discursului pacientului in functie de anumite dimensiuni (afectiva, informativa, evaluativa...). Termenul de replica descrie activitatea discursiva a clinicianului dintr-un punct de vedere general. Toate replicile nu iau, neaparat forma unei intrebari, dar sunt intotdeatina purtatoare de functie interogativa, directa sau indirecta. Daca ii spun unui pacient: „Pareti trist atunci cand imi vorbiti despre vacanta dumneavoastra", replica mea se prezinta sub forma lingvistica a unei asertiuni, dar comporta o functie interogativa care ar putea sa se formuleze dupa cum urmeaza: „Imi puteti explica sau detalia sau dezvolta statea dumneavoastra emotionala in timpul acestei vacante?" Implicitul replicii este: „Ce s-a intamplat in timpul vacantei", iar actul cuprins in replica consta in a spune: „Povestiti-mi ce s-a intamplat". Pacientii efectueaza un soi de calcul al implicitelor care sustin replicile clinicianului si raspund la replica in functie de acest calcul. Ca o continuare a exemplului precedent, pacientul poate raspunde la replica prin nararea unui eveniment anume, „Da, pentru ca in timpul acestei vacante ne-am hotarat sa divortam."

Functia interogativa a replicilor poate sa ia mai multe forme si sa fie mai mult sau mai putin marcata. Pentru a ne explica ideea, vom face apel la notiunea de forta ilocutorie, dezvolta de pragmatica lingvistica. Forta ilocutorie a unui enunt corespunde intro oarecare masura fortei sale de impact. Acest element este independent de continutul enuntului. Daca, de pilda, doresc ca o persoana sa fie prezenta la un eveniment social (serata sau reuniune), pot sa formulez aceasta dorinta in diferite moduri: „Poti sa vii?", „Iti cer sa vii", „Vreau sa vii!", „Te rog sa vii" etc. Continutul cererii mele este acelasi, dar locul de realizare a acestei cereri este mai mult sau mai putin constrangator pentru interlocutorul meu. Acest tip de abordare pe larg dezvoltat in lucrarile de pragmatica lingvistica permite preocuparea pentru forma lingvistica a replicilor si o mai buna intelegere a actelor implicite pe care le mentioneaza, dar si impactul acestora.

Jakobi, Blanchet si Grossir-Le Nouvel (1990) au aratat ca intervievatul tinde sa interpreteze interogatia fie ca pe o reliefare a nonexhaustivitatii (daca nu chiar a incompletitudinii) specifice discursului sau, fie ca o expresie a unei opozitii sau a unui dezacord al intervievatorului, cu atat mai mult cand replica este formulata cu o mare forta de interogatie. Ei propun o clasificare a fortei interogatiilor (de la cea mai puternica la cea mai putin puternica):

- interogatia lexicala in care functia interogativa este data de un element lexical: „Jean o sa vina oare?"
- interogatia sintactica este realizata prin mijloace sintactice, precum inversiunea verbului: „O sa vina Jean?"
- interogatia prin intonatie este infaptuita printr-un element prozodic: „Jean o sa vina?"
- interogatia asertiva (sau contextuala): „Jean o sa vina".

II. Replicile ca martori ai activitatii inferentiale a clinicianului

Replicile constituie singurul discurs al clinicianului disponibil pentru pacient acesta este motivul pentru care duc la o interpretare din partea acestuia („Daca clinicianul ma intreaba despre cutare sau cutare lucru, atunci inseamna ca e important" sau „Inseamna ca lucrul acesta joaca un rol in starea mea de-acum"). Am amintit acest aspect la inceputul acestui capitol o data cu ideea de asimetrie. Prin replicile sale, clinicianul arata pe de o parte ca intelege enunturile pacientului si, pe de alta, ii dezvaluie inferentele, adica „ansamblul operatiilor cognitive care ii ingaduie unui terapeut sa traga o consecinta prin inductie pornind de la materialul prezentat de catre pacientui sau" (Bouchard si col., 1987). Replicile pun astfel in evidenta o grila de lectura a discursului pacientului (Turk si Salovey, 1988). Prin intrebarile sale, clinicianul incepe o selectie a informatiilor considerate pertinente.

III. Replicile: co-constructia spatiului discursiv

Intrebarile puse si raspunsurile obtinute construiesc „spatiul discursiv" al consultatiei (Salazar-Orvig, 1987). Este important sa se inteleaga ca clinicianul are o parte esentiala in construirea acestui spatiu ce-si are originea intr-un efect de interactiune. Or, acest efect capital al interactiunii este adesea neglijat in folosul interpretarii doar a cuvintelor pacientului. Astazi, multe dintre cercetarile care vizeaza consuitatiile clinice si terapeutice se ocupa de conditiile de producerea a acestui discurs.

Interactiunile terapeutice pot sa fie descrise ca un ansamblu de tehnici, strategii si competente eficiente asupra discursului pacientului in jurul patologiei sale (Hook, 2001). Co-constructia se refera la definirea problematicii pacientului si a anumitor elemente ale relatiei terapeutice (Buttny et al., 1996).

Eggly (2002) arata ca naratiunile legate de maladia pacientului se co-construiesc dupa trei dimensiuni: in mod cronologic in primul rand, clinicianul introduce prin intrebarile sale o relatie cronologica intre evenimente sau experiente raportate intr-o ordine aleatorie de catre pacient. De asemenea, co-constructia evenimentelor-cheie se produce prin reveniri discursive asupra evenimentului, prin reluari ale unor momente anterioare ale consultatiei si prin intrebari care incurajeaza repetarile evenimentului. In sfarsit, interpretarea evenimentului se co-construieste printr-o negociere a sensului atribuit acestui eveniment de catre cei doi protagonisti ai consultatiei. Clinicianul poate utiliza atunci anumite strategii discursive care constau in a se arata interesat de cutare explicatie data de pacient sau, dimpotriva, in a o ignora, nepreluand-o si schimband, de pilda, tema.

IV. Registrul replicilor

Care sunt obiectele replicilor? Blanchet (1991) elaboreaza un model pragmatic de clasificare a replicilor unei consultatii, dupa cum aceste replici vizeaza faptele sau atitudinile pacientului. Intr-adevar, a autorul arata ca orice discurs face apel la doua registre de reprezentare strans legate intre ele: modalitatea si referinta. Registrul replicii este determinant in tipul de raspuns adus de catre cel intervievat.

Registrul referential are ca functie sa „spuna cum sunt lucrurile, el reprezinta obiectele si faptele care constituie materia enuntului discursiv (continut propozitional). Replicile referentiale trimit la obiectle lumii fie pentru o mai buna identificare a acestora („Dar cand spuneti: «aceasta persoana», cine este ea?"), fie pentru obtinerea unor informatii, de exemplu, de ordin temporal („De cand aveti aceasta impresie ca sunteti urmarit?"), fie, in sfarsit, pentru interogarea actiunilor subiectilor („Din momentul in care ati avut aceasta convinge, ce ati facut?").

Registrul modal are ca functie sa „traduca starea locutorului; el reprezinta o anumita stare psihica a locutorului (atitudine propozitionala). Replicile modale trimit la sentimente („Vi se intampla sa va simtiti foarte, foarte angoasat de toate acestea?") si la credintele subiectilor („Credeti ca aceasta ipoteza este posibila?"). In interiorul acestor registre, sunt posibile trei tipuri de acte (reiteratie, asertiune, interogatie), altfel spus, clinicianul poate fie sa reia cuvintele sau enunturile pacientului, fie sa-si propuna propriile enunturi, fie sa chestioneze faptele sau sentimentele. Reluam in tabelul de mai jos modelul propus de Alain Blanchet:

Tabel 2. — Clasificarea replicilor

Registru: Modal / Referential
Reiteratie: Reflectare / Ecou
Asertiune: Interpretare / Complementare
Interogatie: Intrebare modala / Intrebare referentiala

V. Formele replicilor

Cum putem clasifica replicile intr-o consultatie clinica sau terapeutica? Sa reluam actele efectuate intr-o consultatie clinica sub un alt unghi. Bouchard et al. (1987) realizeaza o distinctie intre replide directe si replicile indirecte. Aceasta diferentiere se bazeaza pe doua atitudini posibile ale clinicianului intr-o consultatie: o atitudine mai degraba directiva sau o atitudine mai degraba nondirectiva. Bineinteles, un clinician nu utilizeaza niciodata exclusiv unul sau celalalt mod de-a lungul intregii consultatii.

A. Replicile directe

Replicile directe introduc o noua tema sau niste remarci ale clinicianului si nu se bazeaza pe cuvinte anterioare ale pacientului. Aceste pot astfel sa fie intelese ca niste interventii efectuate in mod directiv. Interventiile directe pot sa intrerupa ori sa modifice cursul discursului. Ele pot sa se prezinte sub forma unor intrebari sau asertiuni. Orientarea discursului ii revine atunci clinicianului. In aceasta categorie vom include:

Intrebarile informative

Este vorba despre culegerea unor elemente care sa-i permita clinicianului sa reconstituie contextul de viata al unui pacient, istoria sa sau unele elemente clinice (aparitia simptomelor, reconstituirea parcursului maladiei etc.).

CLINICIANUL: Cand v-ati casatorit, aveati, cred, 23, 24 de ani?
PACIENTA: Da.
CLINICIANUL: Cu ce se ocupa el?
PACIENTA: Era contabil. A fost mereu contabil.
CLINICIANUL: Iar dumneavoastra?
PACIENTA: Eu lucram la Posta.
CLINICIANUL: Bine. Si ce pregatire aveati?
PACIENTA: Am vreo doi ani de facultate... si cam atat. De fapt, am dat un concurs si l-am trecut si apoi asa..
CLINICIANUL: Asa ca ati locuit, cred, la Paris?
PACIENTA: Opt ani la Paris. Da, tot la Paris, la periferie.

Intrebarile informative pot sa se dovedeasca utile pentru culegerea rapida a unor elemente precise care sa permita, ca in exemplul de mai sus, situarea pacientului dintr-un punct de vedere socioprofesional. Totusi, se cuvine ca acest mod de chestionare sa fie utilizat cu circumspectie, pentru a nu-i conferi consultatiei aspectul fastidios al unui interogatoriu. Mai mult, raspunsurile pacientei apar ca fiind constranse de precizia intrebarilor, firul discursului nu poate fi stabilit si nu se obtine nici o indicatie referitodre la starea de spirit a pacientei.

Ajutorul dat exprimarii

Se intampla ca pacientul sa ezite ori sa manifeste o anumita reticenta in continuarea expozeului sau. Adesea, pacientul efectueaza un fel de judecata a gandurilor sale si le considera inepte. Or, ceea ce pacientul ezita sa spuna poate sa fie de o mare valoare clinica. Anumite replici vizeaza atunci incurajarea pacientului in a-si continua cursul. De multe ori, acestea au un efect de reasigurare a pacientului, care se poate indoi de ceea ce este oportun sa spuna.

PACIENTUL: Nu, nu stiu, poate ca m-au speriat cu cine stie prostii... CLINICIANUL: Cine v-a speriat?
PACIENTUL: Nu stiu, dar trebuie sa spun ca... in sfarsit, poate ca-i o tampenie sa va povestesc chestia asta... dar trebuie sa spun ca am... in fine, e o tampenie...
CLINICIANUL: Da, spuneti totusi...
PACIENTUL: Am niste prieteni ai parintilor mei... era un tip care era... care era destul de ciudat... si nu stiu daca l-au distrus sau daca el putea sa distruga oameni si l-au distrus.

Replica clinicianului permite inlaturarea reticentei pacientului si dezvaluirea unui continut delirant.

Cereri de explicitare

Este vorba despre unele replici care vizeaza sa expliciteze continutul emotional sau legaturile logice dintre diferitele elemente ale discursului. Aceste replici se dovedesc intru totul pertinente pentru o mai buna intelegere a reprezentarilor subiectului si pentru o nefunctionare intr-un soi de evidenta a impartasirii sensului anumitor cuvinte. De pilda, o pacienta poate sa spuna: „Am impresia ca nu sunt. o mama buna", iar replica „Cum definiti ce este aceea o mama buna?" se poate dovedi mai operanta decat o replica de tipul „Ce anume va face sa spuneti lucrul acesta?"


---------------------

Interpretarile sunt un act direct in masura in care constituie o propunere cu sens. Pentru Rogers, interpretarea expliciteaza problemele pacientului. Clinicianul pune in relatie doua lumi sau doua logici (de exemplu, culturale si simptomatice) neconectate intre ele de catre pacient. Clinicianul este acela care hotaraste pertinenta acestei paralele. Interpretarile sunt aproape exclusiv singurele moduri de interventie ale curei psihanalitice. In consultatiile clinice, ele nu raspund acelorasi obiective ca in cura psihanalitica.

Exemplu

PACIENTA - Cand am ajuns la cafenea... am luat o cafea si apoi, cand sa platesc, i-am agresat pe doi domni care erau la tejghea spunandu-le ca ajunge... bine, credeam ca France Telecom ma urmarea (...) si apoi acolo am inceput sa ma dezbrac, m-am dezbracat... mi-am scos pantalonii (...) si i-am cerut patronului sa cheme politia, ca sa ma duca la politie.. de fapt, ca sa ma duca la puscarie; si-atunci el a chemat politia.
CLINICIANUL - Credeati ca trebuia sa fiti pedepsita?
PACIENTA - Ca trebuia sa fiu pedepsita, mda.
Clinicianul isi propune propriul univers tematic (notiunea de pedeapsa).

Clinicianul trebuie sa fie atent la impactul replicilor date. Pentru aceasta, el poate lua in calcul forma discursului (restrictie, dezvoltare) si atitudinile exprimate. Sa amintim ca nu este vorba despre obtinerea acordului pacientului, ci despre a-i permite sa se exprime. Aceasta diferentiere este importanta, caci clinicianul poate da o replica are sa duca la o reactie de respingere din partea pacientului; totusi, se poate considera ca replica este eficienta, daca ii ingaduie pacientului sa rectifice sau sa-si argumenteze pozitia. Invers, incuviintarea nu inseamna acceptare. Unii pacienti pot fi tentati sa raspunda in mod pozitiv la intrebari ca sa "scape"ť de o tema care-i pune in incurcatura.



Prezentare a cartii realizata de Cristina Dragulin




Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015