Foamea ucigasa - Gianna Schelotto

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





95 TITLURI DISPONIBILE

49 TITLURI DISPONIBILE

216 TITLURI DISPONIBILE

35 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Foamea ucigasa - Gianna Schelotto       Foamea ucigasa
de

Pornind de la propria sa experienta privitoare la regimul alimentar, terapeuta Gianna Schelotto prezinta in cartea -Foamea ucigasa- doua povestiri despre bulimie si anorexie. Cele doua cazuri se bazeaza pe intamplari reale, traite de autoare sau de alte femei, pe care Gianna Schelotto le-a sintetizat. Cum reusesc femeile cu tulburari alimentare sa redevina independente, sa aiba incredere in ele insele si sa-si recapete stima de sine?

Pret: lei     

Stoc Epuizat Momentan
(Produsul va fi disponibil in 3-14 zile)


Daca doriti, puteti primi un email automat in momentul in care aceasta carte reintra in stoc.
E-mail:






Editura: All
Colectia: Linia Bleu
Pagini: 176
   
Anul aparitiei: 2012
Editia originala: 1992
Traducere din limba italiana de Mihai-Silviu Chirila
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 130 mm x 200 mm
ISBN: 978-606-587-020-8

Gianna Schelotto

Gianna Schelotto (n. 1939, in Italia) este psihoterapeuta, scriitoare si jurnalista. Fiind interesata de psihologia sociala, a publicat mai multe carti si articole si a realizat emisiuni de televiziune abordand teme privitoare la comportamentul uman in diverse situatii.



Pagini din carte

                     

                     

                  



Cuprinsul cartii

Prefata

Prima parte
Fata care manca luna

A doua parte
Mama intr-o imbucatura

Adnotare
O ipoteza indrazneata




Fragmente din carte

Partea a doua. Mama intr-o imbucatura

Ca intr-o fabula, la botezul fetitei mele au fost de toate: matusi, verisoare, prietene si cunoscuti. Vesele, elegante, festive. Neobosite in discutiile lor marunte si in complimente. Eu ma miscam prin casa un pic zapacita, raspundeam la intrebari, povesteam fiecare moment al nasterii, suradeam incantata si fericita pentru ca toate gaseau ca puisorul meu este extrem de frumos.

„Ce nume i-ati pus?" m-a intrebat matusa Milly cu obisnuitul ton interogativ.
„Milena. Ne-a placut mult."
„Ah! Un nume kafkian... Ai grija ca se pronunta cu accentul pe i!"

Eram tanara si, desi imi luasem licenta, un pic ignoranta. Dar dincolo de accente, cuvantul „kafkian" mi s-a parut incarcat de amenintari. Nu-i stiam exact sensul, stiam ca de obicei era aplicat altor lucruri, ce stiu eu, birocratiei, ineficientei institutiilor. Aplicat copilasului meu atat de mic, tanar si dulce, acel termen dificil si rar mi-a parut o prevestire obscura. Evoca o vrajitoare rea care isi pronuntase sentinta „La cincisprezece ani se va intepa cu un fus..."

Am fost foarte furioasa din acest motiv. Imi era dintotdeauna teama de matusa aceea. Si nu numai mie. Fusese profesoara timp de treizeci de ani, de latina si greaca, in cel mai prestigios liceu din oras si terorizase cu intransigenta ei rece generatii intregi de elevi.

Matusa Milly imi stricase petrecerea. Se intampla, se pare, ca femeile care tocmai au nascut sa fie mai labile si vulnerabile decat de obicei. Dar eu aveam cateva motive in plus sa dramatizez acel episod in aparenta banal si insignifiant.

Veninul imprastiat de matusa m-a dus deodata cu gandul la un alt eveniment de familie, cu multi ani in urma. Fusese o nunta si noi trei, eu, mama si fratele meu Aldo, eram, dupa cum marturiseste o fotografie rara, foarte frumosi si eleganti. Era acolo si bunica, mi-o amintesc inalta si batrana, cu esarfa de catifea in jurul gatului. Flirta cu toti. „Arati minunat...", mi-a murmurat. „Tu esti mireasa ?" Se invartea printre invitati si soptea acelasi indraznet compliment tuturor doamnelor: mamelor si fiicelor, frumoaselor si uratelor. Aldo sarea in jurul ei si o imita razand „Tu esti mireasa ?" le intreba, sarutandu-le mana cu o iclinare exagerata.

Nimic din fotografia acelei zile nu lasa sa se intrevada ce avea sa urmeze. Aldo are obisnuitul lui suras arogant, iar mama ii arunca o privire de indragostita, insa la numai cateva ore dupa aceea fratele meu avea sa fie mort.

Saptamani intregi am cautat un semn in fotografia aceea, o avertizare cat de mica: trebuie totusi sa existe ceva care sa indice ca aceea era ultima lui zi. Dar poate acest tip de urme nu se imprima pe hartia fotografica. De atunci mi-a ramas in minte ideea ca dezastrele vin din neatentie, din incapacitatea de a putea sa neutralizezi micile senmale care trebuie totusi sa preceada evenimente tragice si tulburatoare.

Dar daca termenul „kafkian", pronuntat in mod intentionat in fata leaganului copilului meu, a fost unul dintre semne? In aceea seara, dupa ce s-a terminat festivitatea botezului, am izbucnit intr-un plans necontrolat. Guido ma consola si ma lua la misto. „Exista o carte extrem de cunoscuta a lui Kafka care se numeste Scrisori catre Milena. La asta s-a referit scorpia aia batrana. Nu-ti baga in cap idei tampite."

Dar e asa de simplu sa ma las cuprinsa de presentimente obscure. Nu trebuie mare lucru pentru a-mi aminti ca inca astept pedeapsa pentru ceea ce am facut in noaptea in care fratele meu a murit intr-un accident auto.

Eram inca singura pe coridorul pustiu al spitalului de urgenta, cand un medic a iesit din sala de operatie cu capul aplecat si cu bratele lasate pe langa corp. I-am asteptat pe mama si pe ceilalti, strangand in brate haina fratelui meu si mapa lui, plina de foi scrise si de desene. Lucrurile astea pareau sa fi ajuns in mainile mele printr-o minune, nu-mi aminteam deloc ca cineva sa mi le fi dat. Am alergat inspre mama pentru a-i oferi si a primi caldura. M-a respins.

„Du-te acasa", mi-a ordonat cu o voce ferma si dura. „Du-te acasa si asteapta acolo." A facut-o pentru a ma proteja, mi-a explicat la ceva timp dupa aceea. Dar nu am crezut-o. Oricum, in noaptea aceea am fost sigura ca ma ura in mod iremediabil. In casa aceea goala, inghetata, unde nu gaseam nimic care sa ma linisteasca ori pe care sa-l simt al meu, am inceput sa deschid mapa lui Aldo. Erau desene, caricaturi savuroase ale tuturor invitatilor la sarbatoarea de dupa-amiaza, si era o scrisoare, o scrisoare foarte dulce catre mama.

Se certasera cu o seara inainte, pentru ca insista sa vina la nunta cu blazerul albastru peste blugii rupti. In scrisoare isi cerea iertare si ii spunea „te iert". O acuza ca e burgheza si ii marturisea ca o adora tocmai pentru ca era asa. Cuvinte tandre, ironice, intense. Mama nu le-a citit niciodata. Singura si disperata, in acea noapte de groaza m-am incalzit la flacara scrisorii lui Aldo catre mama „lui", in timp ce ardea in soba din bucatarie.

Exact la cincisprezece ani, Milena s-a imbolnavit. Iar eu imi amintesc adesea de incantatia funesta a matusii Milly, vrajitoarea casei. Poate pentru ca ideea ca totul se naste dintr-un blestem imi diminueaza spaima si atenueaza sentimentul meu de vina sau poate pentru ca sunt in asteptarea a ceva magic care sa puna lucrurile in ordine.

Fiica mea e grav bolnava. Risca sa moara Si se pare ca eu, mama ei, sunt cauza acestei situatii. Ceea ce ma uimeste si azi, dupa doi ani de calvar, este siguranta cruda cu care medicii — cel putin mare parte dintre cei care au vorbit cu mine — fac aceasta afirmatie. Am fost tratata de toti asa-zisii experti ca un fel de dusmanca. Nu doar de fiica mea, ci de toata clasa medicala. Sunt un virus care trebuie combatut, o boala care trebuie exterminata. Si nu are rost sa mai spun ca o iubesc pe fiica mea mai mult decat viata insasi. Cel mai generos dintre ei mi-a spus ca nu exista nicio indoiala ca o iubesc mult, dar intr-o maniera gresita.

Nu stiu daca au sa reuseasca s-o vindece pe fiica mea, dar ceea ce stiu cu siguranta este ca incearca in toate modurile sa ma determine pe mine sa-mi iau campii. Fara mila si fara scrupule. Caut disperata sprijinul si solidaritatea oricui imi e alaturi, a sotului meu in primul rand. Dar suspectez ca, in ciuda a ceea ce continua sa-mi repete, chiar si el este convins ca am o parte importanta de vina in comportamentul tragic al Milenei.

„Nimeni nu se gandeste ca e vina ta", ma asigura din cand in cand. „E doar o idee bolnava pe care Milena si-a facut-o despre tine si despre relatia dintre voi." Nu gasesc pace si repet in minte de mii de ori pe zi anii pe care i-am petrecut cu fiica mea pentru a intelege, pentru a descoperi momentul in care am inceput s-o ranesc.

Uneori ma invadeaza un resentiment extrem de puternic fata de Guido. De ce lui, care este tatal, nu i se reproseaza nimic? Sunt plina de venin: echilibrul sau, forta si luciditatea se nasc doar din faptul ca nimeni nu-i contesta nimic. El n-a gresit niciodata cu fiica lui pentru ca n-a luat decizii proprii si nu a deschis niciodata vreo discutie in legatura cu deciziile pe care le luam eu. Asta-i adevarul. Chiar si calatoria la Londra, sigur, eu am propus-o. Guido insamnu a obiectat. Numai mama protestase ca Milena era prea mica pentru a se duce singura intr-o vacanta in strainatate. Macar si pe motive legate de studiu. Dar eram obisnuita de ani de zile sa nu iau in calcul ingrijorarile mamei, cel putin in ceea ce o privea pe Milena.

Ma simteam atat de grozava, atat de curajoasa ca las la o parte spaimele mele pentru a fi in favoarea maturizarii si autonomiei fiicei mele. Stiam ca aveam sa petrec o luna de neliniste din cauza ca ea va fi atat de departe, in casa unor straini, constransa sa se exprime intr-o limba dificila. Dar asta avea s-o ajute, cu siguranta.

Am insotit-o la aeroport toti trei: eu, tatal ei si bunica. Radeam de agitatia mamei, care facea mii de recomandari inutile, absurde chiar. Ii oferise in mod solemn vreo douazeci de cartele telefonice. „In felul asta n-o sa poti spune ca nu ai avut bani sa ne suni!" afirmase cu aerul triumfator si s-a suparat foarte tare cand noi, razand ca nebunii, ii explicasem ca acele cartele aveau sa fie inutilizabile ln Anglia. Apoi a trecut la alte cereri: „Te rog telefoneaza. Anunta-ma daca suferi cand o sa-ti vina menstruatia..."

Si la asta mi se intampla sa ma gandesc adesea. Mama mea este de obicei foarte controlata, cine stie ce semne obscure o bantuiau in acea zi: cert e ca prin discursul sau un pic tacanit adusese vorba in mod incredibil despre menstruatie, de parca ar fi intuit ca avea sa devina o problema in curand. Dar reactiile sale nepotrivite au fost foarte utile in acea zi. Se parea ca ea da voce temerilor tuturor, pentru ca fiecare dintre nol, in felul sau, era prins de neliniste.

Cand avionul s-a desprins de la pamant si s-a ridicat spre cer, am simtit in mine o strangere dureroasa. A fost ca si cum fiica mea iesea pentru a doua oara din pantece. „Milena se naste din nou", m-am gandit, incercand sa-mi retin lacrimile, dar simtindu-ma in acelasi timp eroica si demna de lauda. La inceput, parea ca totul merge bine. Telefona din doua in doua zile si, dupa voce, parea senina, sigura de sine. „In sfarsit, am sa reusesc sa ma tin de o dieta, mama. Aici se mananca extrem de prost." Nu gaseam nimic alarmant in asta.

Incercasem de mii de ori sa tin un regim si de la fel de multe ori il intrerupsesem. Milena ma imita, cum cred ca e normal. Era putin cam grasuta pentru statura sa, avea poate cinci sau sase kilograme in plus. Dar chiar si medicul pediatru spusese ca un pic de surplus de greutate putea sa fie trecator la o adolescenta. Uneori o apuca dorinta de a slabi. Cel putin incerca. Manca numai iaurt la pranz, dar seara devenea de neoprit: devora tot ce-i iesea in cale. Exact ca si mine. Glumeam pe tema asta, jurand sa reincepem sa tinem dieta serios din ziua urmatoare.

In timpul sederii fiicei noastre in Londra, intr-o seara telefonul a sunat la o ora neobisnuita. Era aproape unsprezece. M-am alarmat foarte tare cand am realizat ca doamna de la celalalt capat al firului vorbea englezeste. L-am chemat pe Guido. „E de la Londra", am zis ingrijorata, „trebuie sa se fi intamplat ceva Milenei..." A luat telefonul si a inceput o conversatie lunga in engleza sa perfecta si de neinteles pentru mine. In timp ce vorbea, imi facea semn cu mana sa ma linistesc, iar tonul lui era destins, cordial, absolut relaxat. Nu ar fi putut vorbi astfel daca s-ar fi intamplat ceva grav. Intr-un final, a pus aparatul jos.
Doamna care o gazduia pe Milena sunase pentru a ne spune ca fiica noastra mananca prea putin, si chiar sarea sistematic unele mese. Amandoi am gasit ca e ceva amuzant : „Cu laturile pe care i le pregateste... cine stie cum se indoapa Milena in timp ce e pe-afara. S-o fi oprind la fiecare McDonalds ca sa-si faca plinul cu cartofi prajiti."

Nici in acel moment nu am stiut sa vad semnele premonitorii ale catastrofei care ni se pregatea. Telefonul acela a fost prologul unui cosmar. Dar l-am ignorat din obtuzitate. Am fost impresionata insa cand am vazut-o la intoarcere. Extrem de slaba si cu o paloare pamantie. „Ai vazut ca am reusit, mama?" mi-a spus, exaltata de aspectul sau. Dar eu in realitate nu doream sa inteleg de ce, dupa ce a trecut primul moment de uimire, am reinceput sa ma gindese ca totul a mers bine. Sigur, era palida pentru ca in Nord pierduse tot bronzul, iar kilogramele in minus erau datorate, cum explicase ea insasi, mancarurilor neobisnuite si neplacute.

Si totusi, doreste cu orice pret sa ne ofere probe despre insipidele mancaruri englezesti. Petrecea ore intregi in bucatarie pentru a prepara porridge si placinta cu carne, pe care le pregatea fara ca macar sa le guste. Mesele devenisera un fel de preocupare pentru ea, un gand cu adevarat dominant. „Cand mancam? Unde mancam? Ce mancam?" era insuportabila ei litanie zilnica. La masa se comporta in mod contradictoriu: ori nu se atingea de mancare, ori se arunca asupra farfuriei cu mancare cu o lacomie nemaivazuta. Nu astepta sa se mai serveasca si celelalte, nu se preocupa sa vada daca, din cauza portiei sale prea mari, erau limitate portiile celor care se serveau dupa ea. Asta era chiar uimitor: nimeni din casa noastra nu-si permisese sa faca ce facea ea acum. Nici cand era foarte mica, Milena nu avusese asemenea maniere. Cand am inceput sa-mi dau seama ca se petrecea ceva grav? Mi se pare acum imposibil, dar au trecut luni intregi inainte de a ma decide sa consult un medic. Cinci, mai precis. Si cand te gandesti ca un strain, doamna din Anglia, intelese-se cu mult inaintea mea, mama ei.





Alte carti de acelasi autor

Un barbat, numai sa fie    Un barbat, numai sa fie

Pagini: 176 / Pret: 25.00 lei
In cartea -Un barbat, numai sa fie, psihoterapeuta Gianna Schelotto descrie suferinta femeilor care, indiferent cat de frumoase, destepte sau realizate profesional sunt, aleg drumul nelinistii amoroase. Autoarea descrie cazuri de femei care au uitat sa se iubeasca pe ele insele, dedicandu-se partenerilor care, in cele din urma, le-au parasit sau ranit ori, pur si simplu, nu le-au iubit. Cum sa evite femeile sa fie protagonistele unui astfel de scenariu?
Spre binele tau. Mici crime in numele iubirii    Spre binele tau. Mici crime in numele iubirii

Pagini: 160 / Pret: 20.00 lei



Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015