Editura: Trei
Colectia: Psihologia pentru toti
Pagini: 208
| |
Anul aparitiei: 2020
Editia originala: 2006
Traducere din limba norvegiana de Ioana-Gabriela Nan
| |
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 130 mm x 200 mm
ISBN: 978-606-40-0984-5
|
Descrierea editorului
Timp de 10 ani Arnhild Lauveng a suferit de schizofrenie, fiind internata frecvent. Cartea de fata ofera o rara ocazie de a intra in universul schizofreniei si a descoperi o lume suprarealista, uneori plina de teroare, alteori plina de frumusete, in care experientele descrise sunt coplesitoare – pierderea identitatii, sentimentul de a fi controlata din exterior, relatia cu vocile pe care le auzea si cu halucinatiile uneori terifiante.
Cand a fost diagnosticata cu schizofrenie, autoarei i s-a comunicat ca va trebui sa traiasca cu aceasta boala toata viata. Azi se considera „fosta schizofrenica", nu mai are nevoie de medicamente si lucreaza ca psiholog clinician.
Desi critica de multe ori sistemul medical, autoarea atribuie revenirea ei treptata la sanatate personalului dedicat care a fost disponibil pentru a vorbi cu ea si a o vedea ca pe o persoana diagnosticata cu o tulburare, si nu ca o intrupare a unei tulburari.
 Arnhild Lauveng Arnhild Lauveng a studiat la Universitatea din Oslo si acum lucreaza ca psiholog clinician. A fost premiata in 2004 pentru deschiderea ei de a-si prezenta lupta cu boala psihica. |
Pagini din carte
      
      
      
    
Cuprinsul cartii
Introducere
Relatari despre haos
Ceata si balauri, sange si fier
Singuratate in rochie alb‑albastra
Limbaj furat, limbaj trist
Ceea ce ramane
Relatari despre sisteme
Trandafiri cu dragoste si rani cu profesionalism
Sambata unui martir al portocalelor
Poezie fara pijama
„Calul e‑un animal copitat"
Relatari despre schimbare
Tovarasi de drum
Nuiele, carje si tarcuri
Opriti lumea — vreau sa urc iar!
Cenusie ca oaia, aurie ca leul
Referinte bibliografice
Fragmente din carte
Tanjeam cu disperare dupa sange, foc si balauri, dar ma gaseam intr‑o ceata tot mai deasa, asa c‑am inceput sa ma zgarii pana la sange ca sa simt ca traiesc si ca sa ma conving ca inca‑mi mai curge sange in vene. Comunicam tot mai des cu Capitanul si cu ceilalti, iar simturile mele erau tot mai putin demne de incredere, asa ca mergeam la toaleta fetelor si ma luptam cu Capitanul si cu lupii.
Ma loveam peste fata, ma muscam de maini si ma dadeam cu capul de perete ca sa oblig vocile sa taca. Desi alegeam cabina de toaleta cea mai evitata si mai izolata, tot am fost descoperita in cele din urma. Eleva cea silitoare se ticnise de‑a binelea.
***
Imi era realmente dor de un prieten. De cineva care ma cunostea si caruia ii pasa de mine pentru ca ii placea ca, dintre toti, sa fie cu mine, si de cineva care ma stia ca fiind Arnhild, si nu un diagnostic. Si mie imi fusese dor de ea, ca om si ca personalitate, pentru ca era exact asa cum era si nu putea fi inlocuita de nimeni alta si pentru ca relatia pe care o avuseseram era a noastra si de aceea avea pentru noi o semnificatie cu totul speciala.
Abia asteptasem sa fim iar impreuna. Insa tocmai de aceea era si mai greu s‑o intalnesc, sa fiu cu ea si, in acelasi timp, sa nu‑i fiu aproape. Faptul ca eram impreuna si, cu toate astea, nu ne regaseam, era mult prea greu de suportat.
|
