Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman - Nicholas Carr

 

Cauta carte / autor:    
CUM CUMPAR?        CUM PLATESC?        LIVRAREA        Despre ANTICARIAT        CONTACT     

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:


Psihoterapie


Psihologie clinica


Psihologie practica


Psihologie educationala


Introducere in psihologie


Alte domenii ale psihologiei


Domenii conexe


Dictionare


Reviste si periodice


ANTICARIAT





100 TITLURI DISPONIBILE

57 TITLURI DISPONIBILE

233 TITLURI DISPONIBILE

38 TITLURI DISPONIBILE

Abonati-va la Newsletter!
Vreti sa aflati ce carti de psihologie apar? Newsletterul este trimis bilunar. Alerta este trimisa la fiecare carte noua.

E-mail: Abonare la:



      
Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman - Nicholas Carr       Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman
de

Nicholas Carr prezinta in cartea -Superficialii- care sunt efectele folosirii internetului de catre oameni asupra functionarii creierului. Autorul a studiat cercetarile in neurostiinte, a analizat care este evolutia tehnologiei utilizate de oameni si a observat atat propriul comportament, cat si al altora inainte si dupa expunerea indelungata la mediul virtual.

Pret: lei        Avem aceasta carte in stoc!



      



Editura: Publica
Colectia: In afara colectiilor
Pagini: 352
   
Anul aparitiei: 2012
Editia originala: 2010
Traducere din limba engleza de Dan Craciun
     
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 145 mm x 205 mm
ISBN: 978-973-1931-95-1


Descriere psihoshop.ro

Concluziile si dilemele lui Nicholas Carr privind efectele folosirii internetului asupra creierului uman alcatuiesc un tablou sincer si bine documentat al modului in care stilul nostru de viata se schimba radical datorita noilor tehnologii carora le acordam, prin utilizarea lor, din ce in ce mai mult timp din viata noastra. Cartea „Superficialii” aduna laolalta studii din neurostiinte care au dezvaluit in ultimii ani din ce in ce mai multe lucruri despre structura si functionarea creierului omenesc, cercetari psihologice despre modul in care noile tehnologii afecteaza psihicul uman si comportamentul, experiente personale ale autorului si ale multor altor oameni in relatia lor cu internetul si in privinta modului in care au resimtit modificari ale gandirii si actiunilor lor in urma utilizarii mediului virtual.

Nicholas Carr este editorialist la "New York Times", "Wall Street Journal", "The Atlantic", "Wired" si a ocupat pozitia de editor executiv la "Harvard Business Review". Ultima sa carte "Superficialii" ("The Shallows") a fost finalista Pulitzer Prize in 2011.



Nicholas Carr

Nicholas Carr, jurnalist si scriitor american de non-fictiune preocupat de tehnologie si cultura, a semnat articole in publicatii precum "New York Times", "Wall Street Journal", "The Atlantic", "Wired" si a ocupat pozitia de editor executiv la "Harvard Business Review". Cartea "Superficialii" ("The Shallows") a fost finalista Pulitzer Prize in 2011. A mai scris cartile "The Big Switch" (2009) si "Does IT Matter?" (2004). Scrie pe blogul sau www.roughtype.com, iar mai multe informatii despre el si cartile sale se gasesc pe site-ul www.nicholascarr.com.



Prezentari Video

Nicholas Carr explica in videoul de mai jos ideile-cheie din cartea "Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman":





Pagini din carte

      



Cuprinsul cartii

Cuvantul traducatorului
Prolog

Cainele de paza si hotul

1. Eu si HAL

2. Caile vitale
O digresiune. Ce gandeste creierul atunci cand se gandeste pe sine

3. Instrumentele mintii

4. Aprofundarea paginii
O digresiune. Despre Lee de Forest si uimitorul sau Audion

5. Un medium de cea mai generala natura

6. Imaginea veridica a unei carti

7. Creierul jonglerului
O digresiune. Despre flotabilitatea scorurilor IQ

8. Biserica Google

9. Cautare, amintire
O digresiune. Despre scrierea acestei carti

10. Un lucru ce seamana cu mine
Epilog

Elemente umane
Postfata la editia brosata
Note
Lecturi suplimentare
Multumiri




Fragmente din carte

Eu si HAL

„Termina, Dave. Vrei sa te opresti? Gata, Dave. Nu vrei sa incetezi?“ Asa il implora supercomputerul HAL pe implacabilul astronaut Dave Bowman, intr-o celebra si ciudat de patrunzatoare scena din finalul filmului lui Stanley Kubrick, 2001: O odisee spatiala. Bowman, aproape trimis la moarte in adancul spatiului de catre masina defecta, deconecteaza calm, rece si detasat circuitele de memorie care controleaza creierul sau electronic. „Dave, mintea mea e pe duca“, spune cu deznadejde HAL. „O simt. O simt.“

O simt si eu. In ultimii ani, am avut senzatia neplacuta ca cineva, sau ceva, a mesterit prin creierul meu, reconfigurand circuitele neuronale si reprogramand memoria. Mintea mea nu e pe duca – pe cat pot spune –, dar se modifica. Nu mai gandesc asa cum obi.nuiam sa o fac. O simt cel mai tare atunci cand citesc. Eram obisnuit sa-mi para usor sa ma scufund intr-o carte sau intr-un articol lung. Mintea mea era prinsa in urzeala narativa sau in meandrele argumentarii si-mi petreceam ore in sir cutreierand agale prin lungi fragmente de proza. Rar mi se mai intampla. Acum concentrarea mea incepe sa o ia razna dupa o pagina sau doua. Devin agitat, pierd sirul, incep sa caut altceva de facut. Mereu am senzatia ca-mi tarai creierul indaratnic, fortandu-l sa revina la text. Lectura profunda, care obi.nuia sa vina firesc, a devenit un efort.

Cred ca stiu ce se intampla. Timp de mai bine de un deceniu, mi-am petrecut o groaza de timp online, cautand, navigand si cateodata adaugand ceva prin marea baza de date a internetului. Webul a fost un dar divin pentru mine ca scriitor. Documentarea, care odinioara imi lua zile intregi petrecute intre rafturile de carti sau in salile de periodice ale bibliotecilor, se poate face astazi in cateva minute. Cateva cautari pe Google, niste clicuri iuti pe hyperlinkuri, si am intrat in posesia faptului relevant sau a citatului pregnant pe care il cautam. N-as putea sa-ncep a socoti cate ore sau galoane de benzina mi-a economisit netul. Fac cea mai mare parte din operatiile bancare si o multime de cumparaturi online. Imi folosesc browserul ca sa-mi platesc facturile, sa-mi programez intalnirile, sa fac rezervari de bilete de avion sau camere de hotel, sa-mi reinnoiesc permisul de conducere, sa trimit invitatii sau felicitari. Chiar si atunci cand nu lucrez, e putin probabil sa nu scormonesc prin hatisurile de date de pe web – citind si scriind e-mailuri, scanand titluri si postari pe bloguri, urmarind updatari pe Facebook, vizionand materiale video, descarcand muzica sau hoinarind pur si simplu de la un link la alt link.

Netul a devenit mediumul meu bun la toate, canalul celei mai mari parti din informatia care se scurge prin ochii si urechile mele in mintea mea. Avantajele accesului imediat la un atat de incredibil de bogat si usor de inspectat depozit de date sunt numeroase si ele au fost descrise pe larg si ovationate cum se cuvine. „Google“, spune Heather Pringle, o scriitoare de la revista Archaeology, „este o uimitoare binefacere pentru omenire, strangand si concentrand informatii si idei care erau candva atat de imprastiate prin toata lumea, incat cu greu ar fi putut cineva sa profite de pe urma lor.“ Potrivit observatiei lui Clive Thomson de la revista Wired, „amintirea perfecta a memoriei de silicon poate fi o enorma binefacere pentru gandire“.

Binefacerile sunt reale. Insa ele au un pret. Dupa cum sugera McLuhan, mediile nu sunt numai canale de informatii. Ele furnizeaza materia gandirii, dar modeleaza, de asemenea, si procesul de gandire. Si ceea ce netul pare sa faca este sa sfarme in bucatele capacitatea mea de concentrare si de contemplare. Fie ca sunt online sau nu, mintea mea se asteapta acum sa primeasca informatii asa cum le distribuie netul: intr-un suvoi rapid de particule. Candva eram un scufundator in marea de cuvinte. Acum plutesc la suprafata ca unul calare pe un Jet Ski.

Poate ca eu sunt o aberatie, un caz de exceptie. Insa nu pare sa fie astfel. Atunci cand le spun prietenilor mei despre problemele mele de lectura, multi spun ca sufera de neajunsuri asemanatoare. Cu cat utilizeaza mai mult netul, cu atat trebuie sa se forteze mai mult ca sa ramana concentrati asupra unei scrieri mai lungi. Unii isi fac griji din pricina faptului ca incep sa aiba mintea imprastiata. Mai multi dintre bloggerii pe care ii urmaresc mentioneaza si ei fenomenul. Scott Karp, care obisnuia sa lucreze la o revista si care acum scrie un blog despre media online, marturiseste ca a incetat cu totul sa mai citeasca din carti. „La colegiu am studiat pentru o diploma in literatura si obisnuiam sa fiu un avid cititor de carti“, scrie el. „Ce s-a intamplat?“ El cauta speculativ un raspuns: „Ce-ar fi daca imi fac toate lecturile pe web nu atat din cauza ca modul in care citesc eu s-a schimbat, adica de dragul comoditatii, ci pentru ca modul in care GANDESC s-a schimbat?“

...

Candva prin 2007, un sarpe de indoiala s-a strecurat tara. in info-paradisul meu. Am inceput sa bag de seama ca netul exercita asupra mea o influenta mult mai puternica si mai vasta decat o facuse vreodata vechiul meu PC solitar. Nu era doar faptul ca stateam atat de mult timp holbandu-ma la un monitor. Nu era doar faptul ca atat de multe dintre obiceiurile si rutinele mele se schimbau pe masura ce deveneam tot mai deprins cu .i tot mai dependent de site-urile si serviciile de pe net. Chiar felul in care functiona creierul meu parea sa se schimbe. Atunci a inceput sa ma preocupe incapacitatea mea de-a da atentie unui lucru mai mult de cateva minute. La inceput am socotit ca problema era un simptom de atrofiere a mintii la varsta mijlocie. Insa creierul meu, mi-am dat seama, nu doar o lua razna. Era flamand. Cerea sa fie hranit asa cum il hranea netul – si cu cat inghitea mai multa hrana, cu atat foamea sporea. Chiar si atunci cand nu eram langa computer, tanjeam sa-mi verific mailul, sa clichez pe linkuri, sa fac ceva Googling. Voiam sa fiu conectat. Asa cum Microsoft Word ma transformase intr-un procesor de cuvinte in carne si oase, internetul, am simtit, ma transforma in ceva asemanator cu o masina de procesare a datelor de mare viteza, un HAL uman.

Mi s-a facut dor de vechiul meu creier.

...

Caile vitale

Friedrich Nietzsche era disperat. Bolnavicios in copilarie, nu se vindecase nicicand pe deplin de pe urma ranilor suferite putin dupa ce implinise 20 de ani cazand de pe cal, pe cand servea intr-o unitate de artilerie montana din armata prusaca. In 1879, agravandu-se problemele sale de sanatate, a fost nevoit sa renunte la postul de profesor de filologie la Universitatea din Basel. La numai 34 de ani, a inceput sa cutreiere prin Europa, cautand alinare pentru numeroasele sale boli. Avea s-o apuce spre Sud, pe tarmurile Mediteranei, cand vremea se racea odata cu toamna, pe urma iar spre Nord, in Alpii elvetieni sau in casa mamei sale, de langa Leipzig, primavara. Spre sfarsitul anului 1881, a inchiriat o mansarda in portul italian Genova. Vederea ii slabea si mentinerea privirii concentrate asupra unei pagini devenise istovitoare si dureroasa, ducand frecvent la migrene distrugatoare si crize de voma. Fusese nevoit sa-si reduca timpul acordat scrisului si se temea ca, in scurt timp, va trebui sa renunte de tot.

Intr-o clipa de inspiratie, a comandat o masina de scris cu bila – un produs danez marca Malling-Hansen, care i-a fost livrat in primele saptamani ale anului 1882. Inventata cu cativa ani in urma de catre Hans Rasmus Johann Malling-Hansen, directorul Institutului Regal pentru surdomuti din Copenhaga, bila de scris era un instrument neobisnuit de frumos. Semana cu o pernuta de ace cu ornamente din aur. Cincizeci si doua de clape, pentru litere mari si mici, plus numerale si semne de punctuatie, ieseau din partea superioara a bilei intr-un aranjament concentric, proiectat stiintific sa faca posibila cea mai eficienta dactilografiere posibila. Chiar sub clape se gasea o placa usor curbata, pe care se punea o coala de hartie. Folosind un sistem ingenios de angrenaje, placa avansa cu precizie de ceasornic la fiecare apasare pe o clapa. Cu suficient exercitiu, cineva putea sa dactilografieze pana la opt sute de caractere pe minut cu aceasta masina, facand-o sa fie cea mai rapida masina de scris din cate fusesera construite vreodata. Masina de scris l-a salvat pe Nietzsche, o vreme cel putin. Odata ce a invatat sa apese pe clape, era capabil sa scrie cu ochii inchisi, folosindu-si numai varfurile degetelor. Cuvintele puteau din nou sa treaca din mintea lui pe pagina. Era atat de vrajit de creatia lui Malling-Hansen, incat a dactilografiat o mica oda in cinstea ei:

Bila de scris se-aseamana cu mine: facuta e din fier
Si totusi ce usor e de sucit, indeosebi la drum cand esti.
Mult tact si rabdare din belsug se cer,
Si fine degetele, ca sa ne folosesti.

In martie, un ziar berlinez relata ca Nietzsche „se simte mai bine decat oricand“ si ca, multumita masinii sale de scris, „si-a reluat activitatea scriitoriceasca“.

Insa aparatul avea un efect mai subtil asupra muncii lui. Unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Nietzsche, scriitorul si compozitorul Heinrich Köselitz, a remarcat o schimbare in stilul scriiturii sale. Proza lui Nietzsche a devenit mai densa, mai telegrafica. Era in ea, de asemenea, si o vigoare noua, ca si cum forta masinii – „fierul“ din ea – se transfera, printr-un misterios mecanism metafizic, in cuvintele pe care le presa pe pagina. „Poate ca, prin acest instrument, vei dobandi chiar un nou grai“, scria Köselitz intr-o scrisoare, observand ca, in propria sa activitate, „«gandurile» mele despre muzica si limbaj depind adesea de calitatea tocului si a hartiei“.

„Ai dreptate“, i-a raspuns Nietzsche. „Echipamentul nostru de scris ia parte la formarea gandurilor noastre.“

In timp ce Nietzsche invata sa dactilografieze cu bila sa de scris, la Genova, cinci sute de mile departare spre Nord-Est, un tanar student la medicina, pe nume Sigmund Freud, efectua cercetari in domeniul neurofiziologiei intr-un laborator din Viena. Specialitatea lui era disectia sistemelor nervoase ale pestilor si crustaceelor. Prin experimentele sale, a ajuns sa presupuna ca si creierul, aidoma altor organe corporale, este alcatuit din numeroase celule separate. Ulterior si-a extins teoria spre a sugera ca intervalele dintre celule – „portile de contact“, dupa cum le-a denumit el – joaca un rol esential in conducerea functiilor mintii, modelandu-ne memoria si gandirea. In acel moment, concluziile lui Freud deviau de la curentul stiintific dominant. Pentru majoritatea doctorilor si cercetatorilor, creierul nu avea o constructie celulara, ci consta mai degraba dintr-o unica si continua tesatura de fibre nervoase. Şi chiar printre aceia care impartaseau viziunea lui Freud potrivit careia creierul era alcatuit din celule, putini erau cat de cat interesati de ceea ce s-ar putea petrece in spatiile dintre acele celule.

Logodit si avand mare nevoie de un venit mai substantial, Freud a abandonat peste putin timp cariera sa de cercetator, incepandu-si practica privata de psihanalist. Dar studii ulterioare au confirmat speculatiile sale din tinerete. Inarmati cu microscoape tot mai puternice, savantii au confirmat existenta celulelor nervoase discrete. Ei au mai descoperit si ca acele celule – neuronii nostri – sunt deopotriva asemanatoare si diferite in comparatie cu celelalte celule din corpurile noastre. Neuronii au nuclee centrale sau some, care indeplinesc functiile comune tuturor celulelor, insa ei mai poseda inca doua tipuri de apendice ca niste tentacule – axonii si dendritele –, care transmit si recepteaza pulsatii electrice. Atunci cand un neuron este activ, o pulsatie curge dinspre soma catre varful axonului, unde declanseaza emiterea unor substante chimice numite neurotransmitatori. Neurotransmitatorii se scurg prin poarta de contact a lui Freud – sinapsa o numim noi astazi – si se ataseaza de o dendrita a neuronului vecin, declansand (ori suprimand) o noua pulsiune electrica in acea celula. Curgerea neurotransmitatorilor prin sinapse este modul in care neuronii comunica intre ei, directionand transmiterea de semnale electrice de-a lungul unor trasee celulare complexe. Ganduri, amintiri, emotii – toate se ivesc din interactiunile electrochimice dintre neuroni, mijlocite de sinapse.

In decursul secolului XX, neurologii si psihologii au ajuns sa aprecieze mai pe deplin uluitoarea complexitate a creierului omenesc. In interiorul craniului, au descoperit ei, exista cam 100 de miliarde de neuroni, care iau numeroase forme diferite si a caror lungime variaza de la cateva zecimi de milimetru pana la cateva zeci de centrimetri. Un neuron tipic poseda o multime de dendrite (dar numai un singur axon), iar dendritele si axonii pot avea o multime de ramuri si terminatii sinaptice. Neuronul mediu stabileste aproximativ o mie de conexiuni sinaptice, iar unii neuroni pot stabili de o suta de ori mai multe. Miile de miliarde de sinapse din interiorul craniilor noastre leaga neuronii unii de altii intr-o plasa densa de circuite care, in modalitati inca departe de a fi intelese, fac sa se produca ceea ce gandim, felul in care simtim si cine suntem.

Desi cunoasterea noastra privind operatiile fizice ale creierului a avansat in decursul ultimului secol, o veche prezumtie a ramas de neclintit: majoritatea biologilor si neurologilor au continuat sa creada, asa cum au facut sute de ani, ca structura creierului adult nu se schimba niciodata. Neuronii nostri s-ar fi conectat in circuite in timpul copilariei, pe cand creierii nostri erau maleabili si, pe masura ce am ajuns la maturitate, reteaua de circuite s-a fixat. Creierul, in viziunea dominanta, era ceva ca o structura de beton. Dupa ce a fost turnata si a prins forma in tinerete, s-a intarit rapid in forma sa finala. Odata ce-am trecut de douazeci de ani, nu s-au mai creat noi neuroni, nu s-au mai articulat circuite noi. Ar urma, fireste, ca noi sa continuam sa inmagazinam noi amintiri de-a lungul vietii (si sa pierdem unele mai vechi), dar singura modificare structurala prin care ar urma sa treaca la maturitate creierul ar fi un lent proces de declin, pe masura ce corpul imbatraneste si celulele nervoase mor.




Aprecieri si cronici

„Captivanta si tulburatoare. Toti glumim pe seama modului in care internetul ne transforma pe toti si, indeosebi, pe copiii nostri in niste zanatici spasmodici, incapabili de cugetare profunda. Nu e de glumit cu acest subiect, ne spune Nicholas Carr, iar pe mine unul m-a convins.” - John Horgan, Wall Street Journal


„Nicholas Carr citeaza in Superficialii suficient de multe cercetari academice pentru a starni oricui dubii fata de adoptarea totala de catre societate a internetului drept o veritabila forta progresista.” - Peter Burrows, Business Week


„Carr analizeaza in profunzime efectele acestei noi tehnologii asupra culturii umane, unele care ne afecteaza modul in care funcționeaza creierul nostru, viata sociala si felul in care intelegem cunoasterea. Cu o lejeritate de maestru si cu un stil cuceritor, el enunta idei care ii vor incuraja pe cititori sa se gandeasca mai atent la toate aceste aspecte.” - Anna Lena Phillips, American Scientist




Alte carti de acelasi autor

Cusca de sticla. Automatizarea si noi    Cusca de sticla. Automatizarea si noi

Pagini: 304 / Pret: 44.00 lei
Pana unde este utila vietii oamenilor tehnologia si din ce punct incepe sa-i fie daunatoare? se intreaba Nicholas Carr in cartea - Cusca de sticla. Automatizarea si noi. Prezentand ultimele studii din neurostiinte si psihologie, Carr trage un semnal de alarma – corpul si psihicul uman pot fi afectate negativ daca abuzam de folosirea tehnologiei si ignoram nevoile specific omenesti de miscare, efort, relaxare, relationare directa cu alti oameni etc.



Copyright © 2008-2016 Catharsis Media. Toate drepturile rezervate.

TEL INFO - CONSUMATOR: 0800 080 999 - linie telefonica cu apelare gratuita | ANPC
Operator date personale inregistrat la ANSPDCP sub nr. 34250 din 24.02.2015