Editura: Curtea Veche
Colectia: Familia la Curtea Veche
Pagini: 106
| |
Anul aparitiei: 2018
Editia originala: 1992
Traducere din limba engleza de Ruxandra Comsa
| |
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 130 mm x 200 mm
ISBN: 978-606-44-0126-7
|
Descrierea editorului
Fie ca au 3 ani, fie ca au 15, copiii pot declansa uneori conflicte pe care parintii nu reusesc sa le rezolve.
Esti parinte si te simti coplesit? Copiii tai pleaca si se intorc tarziu acasa, s-au apucat de baut, petrec timp cu prieteni in care nu ai incredere, sunt deranjati de orice faci si spui sau pur si simplu sunt furiosi cand vrei sa-i iei din parc si iti spun ca esti cel mai groaznic parinte? Te-ai saturat de toate astea si orice metoda incercata pare de la inceput un esec?
Poate ca esti unul dintre parintii care, orice-ar face, sunt mereu in conflict cu copiii lor. Trebuie sa rezolvi situatia, dar, totodata, ai o slujba si multe responsabilitati – timpul nu-ti permite sa te dedici prea mult cautarii de metode pentru a-ti imbunatati relatiile cu ei. Iata o carte care se concentreaza pe sfaturi practice – le prezinta clar si le reduce la esential, astfel incat sa reusesti performanta de a fi un parinte mai bun intr-un timp scurt, dar cu efect pe termen lung.
 Adele Faber Adele Faber (n. 1928) a studiat dramaturgia la Queens College, are studii de master in pedagogie la Universitatea New York si a fost profesoara la cateva licee din New York timp de opt ani. |
 Elaine Mazlish Elaine Mazlish (1925–2017) a studiat teatrul la Universitatea din New York, fiind cunoscuta si ca artista profesionista si compozitoare. De asemenea, a lucrat cu copii la Grosvenor House si la caminul Lenox Hill. |
Pagini din carte
 
Cuprinsul cartii
Draga prietene
PARTEA I
Principii si abilitati
Despre emotii
Despre cum sa stimulam cooperarea
O alternativa la pedeapsa
Despre lauda
Despre furie
PARTEA A II-A
Intrebari si raspunsuri
Parintii intreaba
Indice
Fragmente din carte
Parintii intreaba
De fiecare data cand le oferim parintilor un program de instruire in tehnici de comunicare, ne oprim la un moment dat si invitam persoanele din public sa ne spuna ce gandesc. Dupa cateva clipe de tacere, se ridica nenumarate maini in aer. Numarul uriasde comentarii, intrebari si preocupari urgente ne aminteste cat de coplesitoare pot fi provocarile care intervin in procesul de crestere a copiilor si cum, in ciuda numeroaselor teme pe care le-am parcurs deja in prezentarea noastra, mereu mai mult – mult mai mult – ramane de explorat. In cazul in care unele dintre preocuparile exprimate de publicul nostru sunt si ale voastre, am vrea sa va impartasim intrebarile care ni se pun cel mai des, impreuna cu raspunsurile noastre:
Ce sa fac in legatura cu fata mea de doi ani? Cuvantul ei preferat este „nu!“. E o lupta istovitoare doar sa ii pun sosetele in fiecare dimineata.
Nu aveti cum sa castigati o lupta pentru putere cu un copil de doi ani. Deoarece nu puteti sa o faceti sa se razgandeasca, luati in calcul schimbarea starii de spirit. Alegeti „chestiile amuzante“. Folositi alta voce sau accent. Bagati mana in soseta ei si puneti-o pe marioneta-soseta sa strige:
— Nu, nu, nu baga degetele acelea mirositoare ale tale in mine! Certati soseta in timp ce o trageti pe piciorul copilului. Cereti-i cu insistenta sa-si faca treaba si sa tina picioarele fetitei voastre calde ca un sendvis. Distrati-va in timp ce continuati reprezentatia cu restul hainelor ei.
Nu e nicio indoiala, orice lucru ridicol, jucaus, surprinzator sau comic are puterea de a topi rezistenta si de a invita cooperarea. E un lucru demn de retinut in ce priveste copiii si adultii de orice varsta.
De ce un copil de trei ani care nu a fost niciodata batut la fundulet sau palmuit o loveste brusc pe mama lui? Prima data cand fiul meu a facut asa ceva ne jucam. Am strigat:
— Au, de ce ai facut asta? iar el a plans si m-a lovit din nou.
Copiii lovesc. Isi lovesc parintii, fratii si surorile, copiii de-o varsta cu ei. Cand sunt mici (in varsta de doi sau trei ani), devin confuzi si suparati daca ii certati sau protestati. Adesea, plang. („De ce tipa mama la mine?“) Abia pe la sapte ani dezvolta abilitatea de a se pune in locul altcuiva si de a-si imagina ce ar putea simti o alta persoana. Pana atunci, sarcina dumneavoastra e sa inventati variatiuni nesfarsite in genul: „Fara lovituri!“... „Nu-mi place ce faci!“... „Nu o sa te las sa ma lovesti.“... „Spune-mi in cuvinte ce vrei.“ Apoi, asigurati-va ca sugerati cuvintele: „Poti sa-mi spui: „Stop! Ma doare cand imi perii parul! Vreau sa fac asta singur!“
Un tata mi-a declarat cu mandrie ca l-a vazut pe baiatul lui in varsta de patru ani, care era pe punctul de a-si lovi din nou surioara, cum a strigat deodata: „Cuvinte!“ Pentru el, a fost un semn de progres urias.
Fiica mea se tot smiorcaie in ultima vreme si ma scoate din minti. Cum pot sa o fac sa se opreasca?
Inainte sa incercati sa faceti smiorcaitul sa se opreasca, ar trebui sa va ganditi la cauze. Este smiorcaitul un simptom al oboselii... foamei... geloziei... frustrarii... furiei? Dupa ce ati identificat cauza, va puteti ocupa de emotia respectiva validand-o cu respect:
— Imi dau seama cat de dezamagita esti ca nu-ti cumpar astazi noile patine cu role. O sa le trec pe lista cu dorintele tale.
Pare usor, nu-i asa? Nu e! Sunetul unui copil care se smiorcaie poate fi o tortura si il poate determina chiar si pe cel mai rabdator parinte sa se dezlantuie asupra celui mic cu un:
— Gata! De ce nu poti sa vorbesti ca o persoana normala? Esti un plangacios.
Dar atunci cand etichetam copilul drept plangacios, reintarim comportamentul sau negativ. In schimb, vrem sa ne incurajam copiii sa-si satisfaca nevoile in moduri mai directe si pozitive. De exemplu, daca fiica dumneavoastra insista in a se smiorcai, ii puteti spune:
— Lisa, mi-e greu sa te ascult cand ai vocea asta. Ai putea sa ma intrebi din nou, folosind vocea ta draguta? O sa-mi fie mult mai usor sa te aud si sa ma gandesc la ceea ce vrei.
Fiul meu face o criza de furie pentru cel mai marunt lucru. De exemplu, cand e timpul sa plecam de la locul de joaca, de obicei trebuie sa-l tarasc de acolo in timp ce el da din picioare si urla. Cum sa-l impiedic sa mai aiba crizele acestea de furie?
O criza de furie este raspunsul unui copil la emotii puternice care il coplesesc temporar. Cand fiul dumneavoastra a fost silit sa renunte la o activitate care ii placea foarte mult, a protestat la aceasta „nedreptate“ cu intreaga lui fiinta, dand din picioare, urland si plangand. Iata doua moduri in care il puteti ajuta sa nu se mai lase coplesit de emotii:
1. Anuntati-l cu mai mult timp inainte de intentiile voastre. Aceasta ii da ocazia sa se acomodeze cu ideea ca trebuie sa faca tranzitia de la joaca la plecare. De exemplu:
— Jimmy, plecam in 10 minute. Si, din nou, cinci minute mai tarziu:
— Te distrezi de minune dandu-te pe tobogan. Din pacate, trebuie sa plecam acasa in curand. Vrei sa te mai dai o data sau de doua ori pe tobogan?
2. Ii puteti oferi, de asemenea, fiului dumneavoastra in plan imaginar ceea ce nu-i puteti oferi in realitate:
— Jimmy, vad ca, daca ar fi dupa tine, te-ai mai da de 10 ori pe tobogan. Poate chiar de o suta de ori. Ce ti-ai mai dori sa nu trebuiasca sa plecam acasa acum! Exprimand dorintele lui in plan imaginar, il ajutati pe fiul dumnea¬voastra sa se confrunte un pic mai usor cu realitatea.
O femeie ne-a spus ca adoptase de curand o fetita in varsta de patru ani, pe nume Emily, ce avea constant accese de furie care durau, uneori, mai mult de o ora. Se pare ca mama naturala a lui Emily murise cu sase luni in urma, iar de atunci nu beneficiase de ingrijire consecventa. Mama adoptiva mi-a spus:
Am incercat sa exprim ce credeam ca simtea Emily in timpul acceselor de furie, dar in principal incercam sa-i arat ca-i intelegeam emotiile dinaintea unui acces de furie. „Ah, Emily, este foarte neplacut!“ sau „Cred ca esti foarte suparata!“ Era ca si cum nu ma auzea niciodata. Dar saptamana trecuta s-a intamplat un miracol. Situatia era cat se poate de potrivita pentru o explozie de furie majora. Emily fusese invitata sa se joace cu o fetita pe care de-abia o cunoscuse la cresa, dar sora mea (care o ducea cu masina) nu a putut sa gaseasca locuinta Parinti intreaba copilului, a renuntat si a adus-o pe Emily acasa. Am aruncat o privire la fata ei (nori intunecati de furtuna) si am spus:
— O, nu, cred ca esti foarte dezamagita! Ai asteptat toata ziua cu nerabdare sa te duci la Sara!
Emily a dat din cap in sens afirmativ si a spus:
— Sunt foarte trista. Putem sa mergem in parc?
Am fost uimita de raspunsul ei si m-am simtit groaznic pentru ca trebuia sa o dezamagesc din nou. M-am gandit: „Acest al doilea refuz chiar o s-o scoata din tatani.“ Am ingenuncheat, mi-am petrecut bratul pe dupa umerii ei si i-am spus:
— Emily, mi-asdori din toata inima sa putem merge in parc chiar acum. Problema este ca nu putem. Trebuie sa ma duc la dentist.
Buza ei de jos a inceput sa tremure. M-am gandit: „Uf, acum incepe.“ Dar nu a inceput. A tras aer adanc in piept si mi-a spus:
— Pot sa vin cu tine?
Am spus:
— Sigur ca da! Si maine aflu traseul exact si te duc chiar eu acasa la Sara.
Emily a zambit larg.
In seara aceea i-am spus sotului meu cat de usurata si de fericita eram ca Emily nu a mai facut o alta criza de plans. Sotul meu mi-a spus:
— Poate ca se face mare.
„Da, sau poate ca eu o ajut“, mi-am spus.
L-am vazut pe fiul meu cum a spart o vaza in sufragerie si a sustinut ca nu a facut asta. Care e cel mai bun mod de a rezolva problema mintitului?
O minciuna reprezinta de obicei o dorinta sau o teama. Fiul dumneavoastra si-a dorit sa nu fi spart vaza si s-a temut de reactia dumneavoastra. E o idee buna sa va ocupati de dorinta sau sa va ocupati de teama mai degraba decat sa va concentrati asupra minciunii. Observati diferenta dintre aceste doua scenarii:
MAMA: Cine a spart vaza asta?... Tu?
COPILUL: N-am fost eu.
MAMA: Esti sigur? Nu ma minti!
COPILUL: Nu, jur ca n-am fost eu.
MAMA: Esti un mic mincinos. Am vazut ca tu ai fost si acum o sa fii pedepsit.
In loc sa incercati sa prindeti copilul cu minciuna, e de preferat sa il confruntati cu adevarul:
MAMA: Te-am vazut cum ai aruncat mingea si cum ai spart vaza.
COPILUL: Nu, n-am fost eu! Jur!
MAMA: Sunt sigura ca ti-ai dori sa nu se fi intamplat. Danny, sunt suparata. Ma astept sa poti sa-ti spui singur „nu“ cand esti tentat sa te joci cu mingea in sufragerie. Acum trebuie sa facem ceva sa rezolvam cu tot dezastrul asta.
COPILUL: Ma duc sa aduc matura.
Atunci cand nu etichetam copilul ca fiind „mincinos“, atunci cand ii acceptam emotiile si i le impartasim pe ale noastre, ii permitem sa se simta suficient de in siguranta ca sa ne spuna adevarul.
Aprecieri si cronici
Adele Faber si Elaine Mazlish scriu despre atitudini si limbaje care sa-i ajute pe adulti sa exceleze in relatiile cu copiii lor. - The New York Times
Autoarele reusesc sa te invete cum sa asculti cu adevarat. - The Guardian
Cartile lor sunt o reusita literara in afirmarea celor mai inalte valori ale spiritului uman. - Juriul Christopher Award
Alte carti de acelasi autor
 |
|
Comunicarea eficienta cu copiii (acasa si la scoala)
Pagini: 260 / Pret: 37.00 lei
Daca va doriti un copil care sa aiba o imagine de sine pozitiva, abilitati puternice de comunicare, un simt dezvoltat al empatiei, un caracter puternic si care sa fie stapan pe propriile emotii, aceasta este cartea de care aveti nevoie. Asa cum scria Boston Globe - aceasta carte este si trebuie sa fie Biblia oricarui parinte. | |
|
